A ne întoarce către Dumnezeu cu nădejde, chemându-L în ajutor, nu e încă de ajuns, căci sunt multe lucruri în viața noastră care depind de noi înşine. De câte ori nu cerem în mod repetat: „Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi neprihănire, dă-mi curăția inimii, dă-mi cuvânt adevărat!”
Toți cei ce trăiesc pe pământ au o Maică iubitoare, plină de lumină, atotputernică. Ea este zid nebiruit, nădejdea celor deznădăjduiți, ea este bucuria tuturor celor necăjiți.
Vorba proverbului: „Dacă vrei s-ajuți pe cineva flămând, nu-i da un pește, ci învață-l să pescuiască!“ .
Domnul ne-a spus că prin răbdare ne mântuim sufletul. În viața aceasta, după cum vedem, îi lovesc multe necazuri și pe cei dreptcredincioși, și pe cei necredincioși, și pe cei drepți, și pe cei ce păcătuiesc – toți trecem prin suferințe, și acestea sunt un mijloc de a învăța să biruim totul cu pace.
Întrebare: Dacă viața pământească fără iubirea lui Hristos este lipsită de tot binele, cu cât mai mult este adevărat acest lucru în lumea cealaltă? Viețuirea fără această iubire va fi „scrâșnirea dinților” (Mat. 8:12), „viermele cel neadormit” (Marc. 9:44).
Dumnezeu să ne dea să ne aflăm calea prin pocăință. „Ceata sfinților a aflat izvorul vieții și ușa Raiului. Să aflu și eu calea prin pocăință, eu sunt oaia cea pierdută. Cheamă-mă Mântuitorule și mă mântuiește”.
„Aşadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi ați murit şi viața voastră este ascunsă în Dumnezeu (Col 3; 1-3). În Iisus Hristos suntem deja în cer, ne rămâne să ne mutăm acolo cu mintea şi cu inima, ca să ne fie şi inima acolo unde ne este comoara. Într-acolo trebuie să le îndreptăm pe toate: şi gândurile, şi cuvintele, şi faptele. Într-acolo trebuie să ne ațintim toate grijile şi toată petrecerea noastră pământească trebuie astfel să o chivernisim, încât să ne fie o pregătire pentru veşnica, fericita petrecere în cer, cu Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Sf. Teofan Zăvorâtul)
Arhim. Zaharia: Fără Domnul nu putem face nimic, așa că nu este cale mai sigură și mai roditoare decât a ne alipi întotdeauna strâns de Domnul și a-L avea Însoțitor pe cale și împreună-lucrător cu noi la truda noastră pentru mântuire.
„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)
Nu poate cineva să înţeleagă ce este căsătoria şi ce este monahismul dacă nu înţelege ce era omul înainte de cădere şi ce a devenit prin cădere. Acest lucru este deosebit de important. Sfântul Ioan Damaschin spunea că Adam şi Eva, înainte de cădere, erau deschişi faţă de Dumnezeu, erau în starea de luminare a minţii, aveau comuniune cu Dumnezeu şi, uneori, erau şi în starea de vedere a lui Dumnezeu.
Din păcate, există mulți oameni care se apropie de duhovnici într-un mod bolnăvicios, creând o dependență bolnăvicioasă față de ei, vrând să depindă de duhovnic în toate părerile lor, pentru că acest lucru le dă un sentiment de siguranță și-i scoate din incertitudinile, fricile și fobiile pe care le trăiesc zilnic.