
— Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: „Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu”?


— Părinte, la ce vă referiţi când spuneţi: „Mâinile şi picioarele să le daţi la muncă, dar inima nu”?

Înainte de rugăciune, omul trebuie să se pregătească prin rugăciune. Rugăciune pentru rugăciune. Ascultaţi ce zice preotul în taină, în timp ce se citeşte Apostolul la Dumnezeiasca Liturghie: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale, şi deschide ochii cugetului nostru spre înţelegerea evangheliceştilor Tale propovăduiri.

Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de aceea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut. Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei.

Nimic pe lume nu-i mai urât decât nerecunoştinţa, nimic mai jignitor şi mai distrugător de suflet. Ce poate fi mai urât decât ca omul să tăgăduiască şi să ascundă binele care i s-a făcut? Şi ce-i mai urât decât să plăteşti milostivirea cu nemilostivire, încrederea cu neîncredere, cinstea cu necinste şi binele cu batjocură? Nerecunoştinţa aşterne un nor negru între omul nerecunoscător şi Ochiul cel preacurat din ceruri, lumina cea fără de amestecare cu întunericul, bunătatea cea neamestecată cu răul. (Sf. Nicolae Velimirovici)

Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă.

De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.

Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri…

Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi în timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnuinţa. Şi sufletul şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar ceea ce omul obişnuieşte aceea şi face. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.

Foarte mulţi soţi se plâng adeseori unul de celălalt, fiindcă nu reuşesc să deosebească în marile greutăţi ale vieţii de familie planul bun al lui Dumnezeu. De pildă, unul se plânge că femeia lui este capricioasă, alta – că bărbatul ei este mânios. Când Stareţului Paisie Aghioritul i s-a atras atenţia asupra acestui fapt, acesta, zâmbind, a zis:

Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.

Tot ceea ce vedem am vrea de îndată să avem; ne legăm imediat cu inima, simțirea și întreaga ființă de lucrul acela; ne plictisim repede și atunci ne legăm de altul, și așa mai departe. În nimic nu suntem statornici, de aceea Domnul a venit să ne adune la un loc, să fim o turmă și un păstor.

Planurile şi hotărârile noastre se mişcă pe temeiul judecăţilor şi concluziilor noastre întrucât noi vedem atât cât ne îngăduie câmpul nostru vizual. Dumnezeu însă, Care mai dinainte Se îngrijeşte de zidirea Sa, nu-Şi va zădărnici hotărârile Sale, ci va schimba modul lucrării stihiilor, al lucrurilor, chiar şi a persoanelor, pentru ca să se împlinească lucrul cel mai de folos.

Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este ţesută dintr-o gamă întreagă de senzaţii: de la elegia mâhnirii, înfrumuseţată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare şi chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulţumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilităţii de împlinire a pretenţiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiţi şi nu aveţi (Iacov 4, 2). De aici şi supărarea, nerăbdarea, nemulţumirea, micimea, puţina credinţă, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea şubredă, conflictele, stresul…

Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea înţelepciunii din afară.

Copilul vrea alături de el oameni cu o rugăciune fierbinte. Mama să nu se mărginească la mângâierea simţită, ci să dăruiască în acelaşi timp şi mângâierea rugăciunii.

Astăzi, cei mai mulți oameni nu au gustat bucuria jertfirii și nu iubesc osteneala. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal și multul confort. Lipsește mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră o izbândă atunci când reușesc ceva fără osteneală, când se aranjează material, dar nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. În timp ce, dacă ar fi înfruntat lucrurile duhovnicește, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoință.

Un mod simplu de a înțelege „ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” este următorul: Ce este iadul? Iadul este locul din care Dumnezeu lipsește. Astfel, dacă atunci când trecem prin încercările și greutățile vieții, ne socotim vrednici de aceste suferințe și poate de unele și mai mari, chiar și de iad, ni se va da harul să le îndurăm fără a fi nimiciți de ele.