Rugăciunea noastră, postul nostru, postul și rugăciunea întregii Biserici au o putere foarte mare. Pentru că Dumnezeu „risipește sfatul neamurilor.” Dumnezeu este Acela care poate să împrăștie voile și hotărârile puternicilor pământului. Dumnezeu este Acela Care are ultimul cuvânt în orice privință. Prin rugăciunea ei Biserica poată să schimbe cursul evenimentelor și a istoriei întregii lumi.
Părintele Sofronie spunea: „Ceea ce caută sufletul nostru nu se mărginește la viața noastră de fiecare zi. Noi căutăm să fim cu Dumnezeu și încercăm să dobândim în deplinătatea lor și cele lumești și cele dumnezeiești”. Problema în viața noastră este cum trecem de la relativ la absolut. De aceea Părintele vorbea de doua nivele: de nivelul psihologic și de nivelul ontologic, nivelul teologic. Si trebuie încontinuu să ne eliberam de acest nivel psihologic pentru a trece la cel teologic.
Aici sunt arătate pricinile pentru care păcatul este cel mai mare rău.
Cea dintâi este că prin orice păcat este jignită măreţia lui Dumnezeu.
A doua este că omul, când greşeşte, cinsteşte mai mult patima şi pofta sa decât legea lui Dumnezeu şi, de aceea, Îl mânie pe Însuşi Cel fără de sfârşit, pe preabunul, dreptul şi veşnicul Dumnezeu: fiecare poate vedea cât este de grav acest lucru.
„Aşa cum şarpele, scos dintr-o vizuină întunecoasă la lumină, caută să fugă şi să se ascundă, tot astfel şi gândurile rele, fiind date pe faţă printr-o sinceră recunoaştere şi prin spovedanie, caută să fugă de la om” (Ava Moise). Numai aşa ne uşurăm războiul cu gândurile: prin mărturisirea lor, adică prin spovedanie.
Ia aminte la tine, dragul meu, totdeauna, și vezi ce parte au în lucrul tău de fiecare zi necazurile care te întâmpină, locul pustiu în care petreci, agerimea minții tale, împreună cu puterea cunoștinței tale, îndelunga ta liniște cu leacurile cele multe, cu ispitele adică, rânduite ție de adevăratul Doctor, spre tămăduirea omului celui dinlăuntru. Ispitele sunt câteodată de la draci, câteodată de la bolile și durerile cele trupești, câteodată de la spaima din gândurile sufletului, când îți aduce aminte de înspăimântările vremii de apoi, câteodată în altoirea și dobândirea darului fierbințelii și al lacrimilor celor dulci, și al Harului celui duhovnicesc împreună cu altele, ca să nu lungesc vorba.
Privind neîncetat spre cele cerești, spre ținta efortului nostru ascetic, spre „răsplata cea înaltă” de la Hristos și neîntorcându-ne ochii sufletului și ai trupului spre cele materiale și trecătoare, vom birui „pofta gurii și a pântecelui cu ajutorul acestui văz” îndreptat spre Dumnezeu.
Fiindcă mintea nu poate sta prea multă vreme încordată, rânduiala de rugăciune este presărată cu citiri din Sfintele Scripturi: din Proroci, de la Facere și înțelepciunea lui Solomon, precum și din cuvintele marilor nevoitori, luptători și povățuitori duhovnicești: Efrem Sirul, Ioan Scărarul și Teodor Studitul.
Avem nevoie, întâi de toate, de adevărata redescoperire a adevăratului sens al Sfintei Împărtășanii, în Biserică și prin credincioșii ei, ca Taină a Bisericii, ca act esențial în care ea întotdeauna devine ceea ce este: Trup al lui Hristos, Templu al Duhului Sfânt, dar al vieții noi, lucrarea Împărăției lui Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu și comuniunea harică cu El.
Postul care este ţinut cu slavă deşartă, mândrie şi egoism, este diavolesc. Sfântul Grigorie spune că postul care nu este ţinut într-o atmosferă duhovnicească, care include căinţa, frângerea inimii şi aşa mai departe, „îşi are mai degrabă înrâurirea cu îngerii căzuţi”. Ştim că şi demonii postesc, adică, ei nu mănâncă absolut nimic, ei postesc permanent, dar, întrucât îi urăsc pe oameni şi sunt plini de slavă deşartă, care este o stare necurată, aceasta nu le aduce nimic bun.
Tragedia omului contemporan este aceea că vieţuieşte în afara inimii sale. El gândeşte, lucrează şi chiar iubeşte şi se roagă în afara inimii. Perioada Postului Mare ne dă prilejul să pătrundem în inima noastră şi să ne întoarcem la ea precum fiul risipitor la casa tatălui său.
Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte pe care mi le-am însemnat mai înainte, în timp ce voi cântaţi.