Nu suntem singuri…
Nu suntem singuri…
Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei
O unificare a voinței, ba chiar a tuturor facultăților noastre sufletești izbutește s-o ajungă abia rugăciunea.
Rugăciunea nu judecă, ci se smerește, aducându-ne aminte greșelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmașul nu poate nimic.
Duminica a XIII-a dupa Rusalii la Mănăstirea Suruceni
În Duminica a XIII-a după Rusalii numeroși credincioși s-au rugat alături de obştea Mănăstirii Suruceni la Sfânta Liturghie. Parabola Evangheliei din această Duminică este una istorico-profetică, reprezintând un rezumat al istoriei neamului omenesc, în general, dar în special al poporului ales. Biserica ne pune înainte tulburătoarea Pildă a lucrătorilor viei într-o perioadă în care se adună roadele muncii omului, îndemnându-ne să reflectăm: ce fel de lucrători suntem fiecare în „via” Domnului?
O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni… (Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii)
Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă.
De ce nu simțim dragostea lui Dumnezeu?
Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.
În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul
În Liturghie este recapitulată întreaga istorie a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu cu omul. În centrul ei stă Întruparea lui Hristos, Izbăvitorul lumii, viaţa şi jertfa Lui mântuitoare, precum şi îndoita Sa arătare, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea omului, prin care L-a îndreptăţit pe Dumnezeu-Tatăl înaintea omului şi pe omul căzut înaintea lui Dumnezeu.
Lupta pentru mântuire
Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Suruceni
„Maica Domnului premerge umanității și toți îi urmează. Premerge în iubire, în curăție, în apropierea de Dumnezeu.” (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae)
Adormirea Maicii Domnului – Mutarea la Viaţă
De fiecare dată când sărbătorim Adormirea Maicii Domnului este ca şi cum am prăznui Sfintele Paşti: Paştele de vară. Un altfel de Paşte ne pregăteşte Doamna de Dumnezeu-Născătoare: sfântă trecere „de la moarte la viaţă”, al doilea Paşte, sfânt, fără prihană, dătător de viaţă pentru neamul omenesc, findcă astăzi, cu adevărat, „sunt biruite hotarele firii”.
Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită (Predică la Praznicul Adormirii Maicii Domnului)
Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurie. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Aici nimeni nu ne poate da pace, ci numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi și nouă – dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El – să simțim bucuria Vieții. Dar noi ne încurcăm mult în viața materială a acestei lumi, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică – și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.
Dacă omul nu lucrează pentru Dumnezeu, caută mereu să se îndreptăţească
Dacă omul nu lucrează (pentru Dumnezeu), caută mereu să se îndreptăţească. „Diavolul m-a pus să păcătuiesc”, sau „Adam e de vină”, „Eva e de vină, nu eu”. Un teolog mi-a spus odată:
Aș vrea ca Maica Domnului să mă țină și pe mine în brațele ei așa cum Îl ține pe Hristos
– Gheronda, atunci când am mereu căderi în nevoința mea, mă cuprinde mâhnirea.
Maica Domnului, cea mai mare binefăcătoare a neamului omenesc
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cea mai impresionantă prezenţă omenească din istorie. Părinţii imnografi şi teologi ai Bisericii noastre nu ezită să o compare cu îngerii, pentru a evidenţia sfinţenia persoanei sale: „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă!
Dintru început ia-ți îndreptar credința, ca să dai rost și noimă vieții tale, s-o cârmuești, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană și deșartă, și nimicnicie. Cu El, viața-i bogată și plină de tâlc.
Când suntem fericiţi cu adevărat, simţim în inima noastră prezenţa veşniciei
Frica de moarte vine din prea multă agitaţie şi nelinişte, nu din fericire. Când ne agităm prea mult şi, brusc, ne reamintim de moarte, ni se pare cu totul absurdă, oribilă. Dar atunci când ajungem la pace şi la fericire, privim moartea şi o acceptăm într-o altă manieră.
Să nu ne „afirmăm” impunându-ne realizările în fața celorlalți
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Fericiți sunt cei care le trăiesc pe toate pentru Hristos!
Lumea are mulți săraci cu duhul, dar nu cum se cuvine. Și mulți care plâng, dar pentru pagube de bani sau pentru pierderea fiilor.