Minunile nu ne fac credința mai trainică, mai puternică. Viața creștină nu este un șir neîntrerupt de “waw!”, de descoperiri, de lucruri minunate, nu asta vrea Domnul să facă. Domnul, când face o minune, întrerupe pentru un moment dat niște legi: merge pe apă, El și Petru, dar legea gravitației rămâne pe mai departe, învie un om din morți, pe Lazăr, dar Lazăr a murit câțiva ani mai încolo. Schimbă firea apei și o face vin, dar nu toate apele din Cana Galileii sau din împrejurimi s-au transformat în vin, nu! Minunile nu ne fac credința mai puternică. Și dacă alergăm prea mult după minuni, eu îmi pun un semn de întrebare cu privire la credința noastră. Minunile nu ne alimentează credința. Pot să o confirme la un moment dat. Dar toată experiența Scripturii ne arată că nu minunea i-a făcut pe oameni credincioși deplin, statornici, trainici.
Dar ce i-a făcut? Hai, aduceți-vă aminte, vă rog: Toma, puțin îndoit, aude despre Învierea Învățătorului lui și al lor, al apostolilor, dar vrea ceva. Nu atât să pună mâna, nu atât să se încredințeze cu ochii și nu simțul tactil sau simțul vizual, [nu acestea] l-au făcut pe Toma mai credincios decât înainte. Dar ce? Întâlnirea lui personală cu Iisus Cel Înviat. Asta a întărit credința lui Toma și asta ne face și pe noi credincioși statornici, când ne întâlnim cu Cel în care credem. De aceea Toma a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Gata, eu m-am convins acum: Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu!
Cu ceva vreme înainte de Sfintele Patimiri, oamenii vorbeau despre Domnul Hristos că ar fi Ilie, Ieremia, unul dintre prooroci și Domnul Iisus i-a întrebat pe apostoli: „Dar voi, voi cine ziceți că sunt?” Asta zic oamenii, dar voi? Pentru voi Eu cine vă sunt? Și Dumnezeu ne va întreba și pe noi: „Pentru tine Eu cine sunt?” Spun și eu ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Credința mea în Domnul și Mântuitorul Iisus Hristos nu se alimentează [doar] din afară, nici din Sfânta Lumină venită pe piatra Sfântului Mormânt. Nici din Sfânta Agheasmă care nu se strică, nici din orice minune pe care o vedem la sfinți, minune făcută până în zilele noastre. Nu doar de aici, ar fi insuficient. Dar de unde? Dinlăuntru. Ce diferență este între un om sănătos trupește, care are un sistem imunitar bun, “strong“, cum se zice astăzi, și care, atunci când ia contact cu un virus, organismul lui luptă și este înfrânt virusul respectiv. Dacă ești slab, dacă ești firav, dacă ești pipernicit, dacă ai antecedente medicale, ai nevoie de sprijin și din afară: de vaccin, de antibiotic, ș.a.m.d. Dar omul care este sănătos lăuntric, el dinăuntru găsește resursa să lupte contra a ceva rău. Tot așa, dinlăuntrul firii noastre celei duhovnicești ar trebui să crească, să se reaprindă credința în Dumnezeu.
Nu vă bazați pe cele din afară! Ceea ce nu este metabolizat, primit lăuntric și integrat în toată fibra noastră duhovnicească, piere, e relativ. Așa cum apostolii, care astăzi au văzut minunea transformării apei în vin și alte minuni, când Iisus a fost prins, au uitat. O amnezie la o vreme când n-ar fi trebuit să fie, că nu erau bătrâni, doar Petru era ceva mai în vârstă. Și au dat bir cu fugiții, L-au lăsat pe Iisus singur pe cruce. Cine totuși a rămas? Ioan Evanghelistul. De ce? Era om tânăr, mai simplu. El iubea pe Domnul. Și dacă n-ar fi văzut nimic în jurul lui, nici o apă transformată în vin, nici o pâine înmulțită, nici pești puși în fața celor care așteptau acolo să mănânce, nici o Înviere, Ioan cred că tot ar fi rămas. De ce? El Îl iubea pe Domnul. El credea dinăuntru, nu avea nevoie de ceva din afară. Și mai târziu, apostolii toți au redobândit credința, încă și mai mare. Și în timpul vieții Domnului Hristos pe acest pământ, apostolii oscilau: „Sporește-ne, Doamne, credința!” Nu aveau credință statornică. Dar după aceea, după ce L-au văzut pe Domnul și s-au întâlnit cu un altfel de Iisus după Învierea din morți, credința lor a devenit o credință de foc și Duhul Sfânt le-a desăvârșit această credință.
Preasfințitul Damaschin Dorneanul