Una din cele mai scurte definiții ale credinței pe care le-am întâlnit a fost una formulata de Sfântul Anastasie Sinaitul, care a trăit în sec. VII și s-a nevoit la mănăstirea de pe Muntele Sinai. El spune: “credința este viețuire lăuntrică”. Textul este mai lung, și el spune că credința nu este mărturisire, nu este faptă – cu sensul că nu este doar mărturisire și nu este doar faptă, ci este viețuire lăuntrică, adică ce trăim interior, atunci când vorbim despre credință sau când facem faptele credinței. Și lucrul acesta este foarte important. Părinții Filocaliei, părinții duhovnicești, pustnicii, au sesizat lucrul acesta – ceea ce noi trăim ca realitate, dar poate că nu avem răgazul să analizăm.
Există o rutină a credinței, un automatism al vieții religioase care nu produce schimbări asupra persoanei noastre. Numai cu ajutorul spovedaniei și cu ajutorul duhovnicului, dacă ținem strâns legătura și ne analizăm cu foarte mare atenție, putem observa dacă noi suntem sau nu suntem trăitori, în interioritatea noastră, cu privire la adevărul de credință. Sunt foarte multe exemple care pot fi date aici. Noi spunem Crezul în fiecare duminică la biserică, în cadrul Sfintei Liturghii – și nu numai, și în alte slujbe ale bisericii. Am putea să ne cercetăm conștiința dacă noi chiar credem ceea ce spunem în Crez. Noi Crezul îl știm, dar noi trăim ceea ce spunem acolo că credem? De exemplu: Aștept învierea morților. Eu aștept învierea morților? Viața mea se desfășoară în coordonatele acestea? Eu chiar cred într-Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pămîntul…? Și cercetarea aceasta de sine ne-ar putea să ne ajute să ieșim din automatismul care ne expune unui risc și, anume, de a nu fi credincioși în termenii aceștia, subliniați de Sf. Atanasie Sinaitul, și anume ca viețuire lăuntrică. […]
Există foarte multe texte din Filocalie, din culegerea aceasta a Părinților care au trăit și au înțeles adevărul de credință amestecat cu experiența lor de viață de fiecare zi, care accentuează importanța trăirii interioare, a modului în care noi reflectăm în gândurile și în sensibilitatea noastră adevărul de credință.
Dacă ne uităm în spațiul științific, există rezultate ale științelor care investighează comportamentul omenesc, care fac distincția între viața religioasă și viața spirituală. Viața religioasă presupune un ritual, un comportament însușit, conștiința apartenenței la o comunitate și la un set de valori, dar persoana respectivă nu preia [neapărat] din aceste comandamente de viață interioară, de morală, de îmbunătățire și de cultivare a virtuților pentru o lucrare interioară, încât, spun cercetătorii, viața religioasă nu schimbă persoana, ci îl face pe subiect să fie adaptat unui set de anumite comportamente prin care el își recunoaște apartenența la un anumit set de valori.
Viața spirituală este viața pe care o are o persoană care și-a propus să se schimbe, să crească în bunătate, în blândețe, în virtuți, în înțelegere, în compasiune, în contemplație, să aibă o minte [și o inimă] tot mai largă și mai cuprinzătoare și mai sensibilă la păsările care cântă, la răsăritul de soare, la copacul care este inflorit, la copilul care are nevoie de ajutorul meu, o persoană care realmente dorește să fie mai mult decât este și pune energie, atenție și preocupare în acest proiect de îmbunătățire al ei. Are un model îl urmează cu sete și se urmărește cu atenție să vadă dacă a făcut vreun progres în sensul acesta. Și, persoanele spirituale, spun cercetătorii, au o anumită cenzură interioară, sunt atente la ele, își modelează foarte bine reacțiile emoționale, sunt preocupate să aibe o anumită luciditate care le însoțește peste tot. Se supraveghează pe ele, au ceea ce se numește vigilență [trezvie].
Persoanele care sunt doar religioase, nu și spirituale, au tendința să judece foarte mult pe cei care nu fac parte din grupul lor. Oamenii religioși, care nu sunt spirituali, care nu metabolizează adevărul de credință ca să-l transforme într-un temei pentru viața lor, au tendință să-i judece pe cei care nu sunt ca ei.
Sunt prinși în paradigma fariseului care îl judeca pe vameș. Ei își iau comportamentul religios pentru a face distincție între ei și ceilalți oameni care nu respectă comportamentul religios. Specific omului religios este modalitatea de separare, de segmentare a comunității între noi și ei. Noi suntem cei care respectam regulile, ei sunt cei care nu fac acest lucru.
Omul spiritual este, în accepțiunea cercetătorilor care studiază comportamentele, cel care se simte responsabil față de toată lumea – și pentru cel care nu face parte din grupul lui de credință, pe el îl doare sufletul că acela nu știe, nu poate, nu vrea, și îl prinde și pe el în rugăciune – și nu are filozofia aceasta de tip noi și ei, el se simte responsabil pentru toți oamenii.
Există posibilitatea să fim doar religioși și nu spirituali. Acum, creștinismul, câtă vreme este doar religie, e foarte puțin. Spiritualitatea creștinismului, într-un depozit foarte autentic, este în Filocalie. Filocalia este o carte care, în anumite privințe ar putea să fie o scriere de dogmatică, dacă ne gândim la vol. II sau III – Sf. Maxim Mărturisitorul sau vol. VIII – Sf. Grigorie Palama. În unele texte e dogmatică. Dacă însă luam alte texte, ca de exemplu, Filocalia XII sau Filocalia IV – este o experiență duhovnicească tradusă în cuvinte, o spiritualitate în forma ei cea mai pură. Dcă luam alte texte găsim ecleziologie, dacă luam alte texte găsim abordări mistice, cum e Filocalia VI – Sf. Simeon Noul Teolog. Încât în Filocalie găsim așa un mixt foarte greu de găsit în altă parte, în care textele de dogmatică, de spiritualitate, de mistică sunt amestecate în interiorul unei singure experiențe umane. Și de fiecare dată experiențele sunt unitare, pentru că este o singură persoana care le amestecă în experiența proprie a vieții ei.
Și cercetătorii care au sesizat diferența între religie și spiritualitate ne avertizează să nu sfârșim creștinismul nostru într-un comportament religios și să spargem mereu această crustă a obișnuințelor și să intrăm în adâncul nostru, ca să transformăm creștinismul nostru într-un mod de a fi, într-o preocupare și o strădanie permanentă de îmbunătățire.
Extras din Conferința Părintelui Diacon Adrian Sorin Mihalache, Ești ceea ce trăiești, 2017