Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoalele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilirii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt” devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme” ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic.
Rânduiala de azi a ierurgiilor o aflăm în Molitfelnic, unde găsim şi Sfintele Taine. Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul, cât şi prin mijloacele şi efectele lor. Atât unele, cât şi celelalte urmăresc şi mijlocesc, în primul rând,binecuvântarea şi sfinţirea noastră. Și unele, şi altele lucrează în chip tainic prin aceeaşi putere nevăzută a Harului dumnezeiesc, pe care ele îl mijlocesc.
Asceza monahilor şi a mirenilor are drept scop curăţirea minţii şi unirea cu Dumnezeu, prin harul Său. Teologia ortodoxă dă mărturie prin experienţă despre această unire, care, în cazul celor înaintaţi duhovniceşte, devine teologie apofatică, imposibil de cuprins în cadrele raţiunii lumii căzute.
Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.
Minune şi taină necuprinsă de gând şi de cuvânt, Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, nu ne-a lăsat scrise învăţături şi sfaturi. Ele ar fi fost folositoare nouă, având în vedere înălţimea vieţii ei duhovniceşti, smerenia şi înţelepciunea ei duhovnicească. A rămas în Scriptură doar acel cuvânt memorabil şi atotcuprinzător „Faceţi tot ce vă va spune” Hristos (Ioan 2, 5) ,rostit la Nunta din Cana Galileii. Un îndemn la ascultare totală faţă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, luminaţi fiind de simţirea prezenţei Duhului Sfânt.
Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34
Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. (Mt. 17, 2)
Întemeindu-se pe bogata sa experienţă pastorală şi medicală, mitropolitul Antonie al Surojului afirmă: „…Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate… Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea „problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu.
Sfântul Pavel, apostolul tematicilor teologice, foloseşte o expresie providenţială din care putem înţelege mai potrivit sensul nevoinţei în Ortodoxie. Astfel, în contextul în care Sfântul Pavel încurajează pe corinteni să rabde în suferinţe, el abordează şi tema nevoinţei a cărei finalitate este preschimbarea „hainei” trupului nostru, văzută ca un „cort”, cu o locuinţă cerească. Trecând peste alternanţa calitativă dată trupului: „cort” mobil pe pământ şi locuinţă definitivă în ceruri, care pune în evidenţă diferenţa dintre bunurile pământeşti trecătoare şi cele cereşti veşnice, ne oprim asupra modului în care Sfântul Pavel recomandă să se facă nevoinţa creştină. Astfel, el punctează: „Că de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Co. 5, 4).
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Lc. 9, 35)
Rostind cuvintele acestea prin gura slujitorului său, sfânta Biserică pare că ne zice: poate că unii din voi, fiind îndepărtaţi de la lumina ştiinţelor şi înţelepciunii lumeşti, fie prin soarta naşterii, fie prin împrejurările vieţii, se vor fi căind şi-şi vor fi blestemând starea lor presupusă nefericită, socotind că ei, având priceperea firească, nu pot să pătrundă, ca oamenii învăţaţi, scopul vieţii lor şi trebuie să rămână pentru totdeauna în urma lor, nu numai în viaţa asta vremelnică, ci şi în cea veşnică. Să nu se mâhnească unii ca aceştia în zadar şi să nu-şi piardă curajul!
Pe la noi, pe aici, pe pământ, Dumnezeu a dat graiuri după cum ştim: pietrei să vorbească despre mii şi milioane de ani, florii să arate frumuseţea Creatorului, precum şi mireasma să umple văzduhul şi să primească întru culegere de miere şi nectar harnica albină. A hărăzit ciocârlia să înalţe triluri spre cer, rândunica să anunţe primăvara, lupul să-şi dreagă vocea în urlet spre luna plină, mielul să vestească în tăcere jertfa Domnului Iisus, şi, Doamne, Dumnezeule, câte nu s-ar mai putea scrie întru bucuria zidirii!
„Cel care iubește abia așteaptă momentul să se sacrifice pentru cel iubit. Aceasta este lucrarea formidabilă a dragostei, care se manifestă în mod excelent prin sacrificiu. În dragoste există această putere miraculoasă: ea face greul ușor. Face povara să fie foarte accesibilă”, subliniază ierodiaconul Vasile de la Mănăstirea Bistrița.
„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 1-8)
Ca să te iubești cu adevărat, trebuie să te lepezi mai întâi de tine, căci iubirea deplină a celuilalt își asumă riscul urii ca răspuns. Suferința în boală și prigoană adâncește paradoxal credința și iubirea, le cerne, le lămurește în focul ei, pentru a le arăta mai apoi fără să vrea luminoase tuturor. Despre compasiunea și rolul terapeutic al duhovnicului, despre statornicirea credinței și urmarea voii Domnului ne vorbeşte în interviul de mai jos ieromonahul Nicholas Saharov, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.
Când vorbim despre teologie ne referim la cuvântul despre Dumnezeu şi despre ce voieşte Dumnezeu să facem în viaţă. Teolog este cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apoi transmite mai departe această experienţă, spre a-i învăţa şi a-i îndruma pe ceilalţi creştini. Am putea spune, folosind o pildă din viaţa noastră biologică, că teolog este acela care inspiră viaţa Bisericii, viaţa Revelaţiei, adică însuşi Paradisul, iar acest oxigen intră în fiinţa sa şi îl face viu, iar apoi expiră această viaţă în mediul în care trăieşte. Astfel, eshatonul se uneşte organic cu organismul viu care îl trăieşte, cu realitatea prezentă.
Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.