„Cel care iubește abia așteaptă momentul să se sacrifice pentru cel iubit. Aceasta este lucrarea formidabilă a dragostei, care se manifestă în mod excelent prin sacrificiu. În dragoste există această putere miraculoasă: ea face greul ușor. Face povara să fie foarte accesibilă”, subliniază ierodiaconul Vasile de la Mănăstirea Bistrița.
„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.” (Matei 9, 1-8)
Ca să te iubești cu adevărat, trebuie să te lepezi mai întâi de tine, căci iubirea deplină a celuilalt își asumă riscul urii ca răspuns. Suferința în boală și prigoană adâncește paradoxal credința și iubirea, le cerne, le lămurește în focul ei, pentru a le arăta mai apoi fără să vrea luminoase tuturor. Despre compasiunea și rolul terapeutic al duhovnicului, despre statornicirea credinței și urmarea voii Domnului ne vorbeşte în interviul de mai jos ieromonahul Nicholas Saharov, de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia.
Când vorbim despre teologie ne referim la cuvântul despre Dumnezeu şi despre ce voieşte Dumnezeu să facem în viaţă. Teolog este cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi apoi transmite mai departe această experienţă, spre a-i învăţa şi a-i îndruma pe ceilalţi creştini. Am putea spune, folosind o pildă din viaţa noastră biologică, că teolog este acela care inspiră viaţa Bisericii, viaţa Revelaţiei, adică însuşi Paradisul, iar acest oxigen intră în fiinţa sa şi îl face viu, iar apoi expiră această viaţă în mediul în care trăieşte. Astfel, eshatonul se uneşte organic cu organismul viu care îl trăieşte, cu realitatea prezentă.
Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinţi duhovniceşti ai Răsăritului creştin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus şi pline de viaţă: „Nu ştiu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Istoricii afirmă că atunci când Ulfila, episcopul goţilor, a tradus Cartea Sfântă în limba neamului său, a fost pus în faţa unei neaşteptate greutăţi. Limba gotică nu cunoştea cuvântul „milă“, astfel încât traducătorul a fost nevoit să găsească un cuvânt nou, fără de care traducerea nu ar mai fi avut rost. Nu aduc în discuţie importanţa istorică sau filologică a acestui fapt. Recunosc însă că nu am fost surprins când am aflat acest lucru, oricât de neaşteptat ar părea el. M-am întrebat cât poate fi de important pentru un neam de războinici să fie miloşi.
Mesia devenise deja un termen tehnic în perioada Noului Testament, fiind tâlcuit prin „Hristos”. Termenul apare de puţine ori ca atare în Evanghelii, dar traducerea sa grecească, Hristos, este folosită masiv, intrând în componenţa numelui Mântuitorului, Iisus Hristos. Care este semnificaţia cuvântului?
În lumea noastră înrobită plăcerilor trupeşti, postul nu prea are trecere. Chiar unii oameni care se consideră credincioşi nesocotesc cu totul posturile sau le reduc la cât mai puţin cu putinţă. Ba unii chiar încearcă să-şi justifice „biblic“ indolenţa, citând un cuvânt al Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ (Mt. 15, 11; Mc. 7, 15). Dar, citite în context, aşa cum se şi cade, aceste cuvinte nu se referă nicidecum la post. Mântuitorul nu neagă valoarea postului, ci pretinsa valoare religioasă a unei simple reguli igienice (spălarea mâinilor înainte de masă, după datina fariseică).