Pilda samarineanului milostiv, i-a şocat pe primii săi ascultători, adică pe evreii de acum 2000 de ani, prin alegerea, ca personaj principal al parabolei, al unui om de neam samarinean, neam pe care evreii îl urau cel mai mult.
Țara locuită de evrei, în vremea Mântuitorului, cunoștea două provincii: Galileea, la nord și Iudeea, la sud. Între aceste două provincii se interpunea Samaria.
Trăim într-o lume a dependenţelor de tot felul. Gândim, simţim şi chiar visăm în funcţie de ceea ce suntem dependenţi. Cât priveşte voinţa omului, în cazul dependenţei, aceasta suferă cel mai mult, până la ascundere de sine. Omul dependent nu mai e stăpân pe propria voinţă. Se înscrie de bunăvoie în cercul neîntrerupt al acţiunilor îndeplinite automat şi fără discernământ.
Societatea nostră se caracterizează prin dependenţă. Dar nu dependenţa naturală, ci de dependenţe artificiale create cu scopul de a manipula. Dependenţele fireşti ale omului: de aer, de apă, de hrană etc, au fost exploatate vicios şi au devenit chinuitoare pentru trai.
“Este necesar să vorbim, cu privire la Tradiţie, despre paternitatea în Dumnezeu şi despre ascultarea duhovnicească; cu privire la rugăciune şi în mod deosebit cu privire la rugăciunea neîncetată, este necesar să vorbim despre dragoste şi despre prietenie. Iată fundamentul divin al tuturor lucrurilor şi în special, al rugăciunii noastre. Aceasta este o opinie care pare banală şi depăşită. Cine îndrăzneşte astăzi să mai vorbească despre prietenie? Cine îndrăzneşte astăzi să mai creadă încă în dragoste şi în prietenie, când şi una şi cealaltă au fost atât de des batjocorite şi parodiate? Creştinul este acela care îndrăzneşte să creadă în iubire şi în atotputernicia ei dumnezeiască.
După căderea protopărinţilor noştri din Rai oamenii au petrecut după poftele trupului, făcând voile trupului şi ale simţurilor: după dumnezeul acestei lumi, după stăpânitorul puterilor văzduhului, adică duhul care lucrează acum în fii neascultării… (Efeseni 2. 1-3). Despre duhul lumesc, Sfântul Simeon Metafrastul spune că: După căderea lui Adam din Rai, cugetele omului s-au făcut pământeşti şi tind în jos, iar cugetul omului care în Rai era simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului.
Prin Sfânta Scriptură se face auzită chemarea: ”Fiule, dă-mi inima ta!”. Inima omului o cere Dumnezeu, ca omul să trăiască şi să respire prin voinţa Lui. Însă nici măcar în mijlocul celor care se numesc credincioşi nu domneşte, din păcate, voia lui Dumnezeu, ci voia fiecăruia în parte. Aici lucrurile devin tragice, pentru că, deşi oamenii cunosc cuvântul lui Dumnezeu, îi dau chip după măsurile lor.
Aşa-zişii ”bătrâni” duhovniceşti taie şi cos după cum le convine fiilor lor duhovniceşti, numai şi numai să nu îi piardă şi să fie numiţi ei duhovnici buni şi sfinţi, lăsând de-o parte îndatorirea de a-i călăuzi pe aceia pe care Dumnezeu i-a încredinţat lor spre mântuire.
Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.
Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci “să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoalele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilirii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt” devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme” ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic.
Rânduiala de azi a ierurgiilor o aflăm în Molitfelnic, unde găsim şi Sfintele Taine. Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul, cât şi prin mijloacele şi efectele lor. Atât unele, cât şi celelalte urmăresc şi mijlocesc, în primul rând,binecuvântarea şi sfinţirea noastră. Și unele, şi altele lucrează în chip tainic prin aceeaşi putere nevăzută a Harului dumnezeiesc, pe care ele îl mijlocesc.
Asceza monahilor şi a mirenilor are drept scop curăţirea minţii şi unirea cu Dumnezeu, prin harul Său. Teologia ortodoxă dă mărturie prin experienţă despre această unire, care, în cazul celor înaintaţi duhovniceşte, devine teologie apofatică, imposibil de cuprins în cadrele raţiunii lumii căzute.
Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.
Minune şi taină necuprinsă de gând şi de cuvânt, Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, nu ne-a lăsat scrise învăţături şi sfaturi. Ele ar fi fost folositoare nouă, având în vedere înălţimea vieţii ei duhovniceşti, smerenia şi înţelepciunea ei duhovnicească. A rămas în Scriptură doar acel cuvânt memorabil şi atotcuprinzător „Faceţi tot ce vă va spune” Hristos (Ioan 2, 5) ,rostit la Nunta din Cana Galileii. Un îndemn la ascultare totală faţă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, luminaţi fiind de simţirea prezenţei Duhului Sfânt.
Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34
Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. (Mt. 17, 2)
Întemeindu-se pe bogata sa experienţă pastorală şi medicală, mitropolitul Antonie al Surojului afirmă: „…Fiecare generaţie moşteneşte de la toate cele dinainte (în particular copiii de la părinţii lor şi de la înaintaşii cei mai apropiaţi) caracteristici ale minţii, inimii, voinţei, particularităţi ale corpului, probleme rezolvate şi nerezolvate… Dacă părinţii au rezolvat în ei înşişi o anumită problemă, ei le transmit copiilor o omenitate mai şlefuită, eliberată de acea „problemă blestemată”, ca să folosim expresia lui Dostoievski. Dacă ei nu vor fi în stare să o rezolve, generaţia următoare se va lovi de ea mai devreme sau mai târziu.
Sfântul Pavel, apostolul tematicilor teologice, foloseşte o expresie providenţială din care putem înţelege mai potrivit sensul nevoinţei în Ortodoxie. Astfel, în contextul în care Sfântul Pavel încurajează pe corinteni să rabde în suferinţe, el abordează şi tema nevoinţei a cărei finalitate este preschimbarea „hainei” trupului nostru, văzută ca un „cort”, cu o locuinţă cerească. Trecând peste alternanţa calitativă dată trupului: „cort” mobil pe pământ şi locuinţă definitivă în ceruri, care pune în evidenţă diferenţa dintre bunurile pământeşti trecătoare şi cele cereşti veşnice, ne oprim asupra modului în care Sfântul Pavel recomandă să se facă nevoinţa creştină. Astfel, el punctează: „Că de vreme ce dorim nu să scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă” (II Co. 5, 4).
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Lc. 9, 35)
Rostind cuvintele acestea prin gura slujitorului său, sfânta Biserică pare că ne zice: poate că unii din voi, fiind îndepărtaţi de la lumina ştiinţelor şi înţelepciunii lumeşti, fie prin soarta naşterii, fie prin împrejurările vieţii, se vor fi căind şi-şi vor fi blestemând starea lor presupusă nefericită, socotind că ei, având priceperea firească, nu pot să pătrundă, ca oamenii învăţaţi, scopul vieţii lor şi trebuie să rămână pentru totdeauna în urma lor, nu numai în viaţa asta vremelnică, ci şi în cea veşnică. Să nu se mâhnească unii ca aceştia în zadar şi să nu-şi piardă curajul!