Smerenia nu constă într-un anume comportament sau atitudine. Ea este mai degrabă o stare. Smerenia se situează pe un alt plan al ființei, mai înalt, la care numai Dumnezeu îl poate aduce pe om. De ce? Pentru că aceasta este starea Lui. O afirmă și Sfântul Isaac Sirul: „Smerenia este haina lui Dumnezeu”, iar în altă parte tot el zice: „Smerenia naște cunoașterea de Dumnezeu și de sine”.
Sfântul Antonie cel Mare a spus odată: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și am suspinat zicând: Oare cine poate să le treacă pe acestea?

Continuare …

1. Sensurile „sfânt” şi „sfinţenie” trec printr-o criză în epoca noastră: fie sunt respinse, fie sunt batjocorite, fie sunt deformate. Ba mai mult, nu numai la nivelul grupurilor sociale ce temporar sau definitiv au rupt orice legătură cu trupul bisericesc, dar şi printre aşa zişii creştini, ba chiar ortodocşi. Idealul în lumea de azi este de natură economică sau este viaţa bună în genere sau bunăstarea materială. Cine, chiar şi dintre creştini, are drept scop al vieţii să devină sfânt? Cine, interesat şi râvnind pentru traseul existenţial al copilului său, acordă prioritate sfinţeniei pruncului?

Continuare …

Trăim într-o lume a dependenţelor de tot felul. Gândim, simţim şi chiar visăm în funcţie de ceea ce suntem dependenţi. Cât priveşte voinţa omului, în cazul dependenţei, aceasta suferă cel mai mult, până la ascundere de sine. Omul dependent nu mai e stăpân pe propria voinţă. Se înscrie de bunăvoie în cercul neîntrerupt al acţiunilor îndeplinite automat şi fără discernământ.
Societatea nostră se caracterizează prin dependenţă. Dar nu dependenţa naturală, ci de dependenţe artificiale create cu scopul de a manipula. Dependenţele fireşti ale omului: de aer, de apă, de hrană etc, au fost exploatate vicios şi au devenit chinuitoare pentru trai.

Continuare …

“Este necesar să vorbim, cu privire la Tradiţie, despre paternitatea în Dumnezeu şi despre ascultarea duhovnicească; cu privire la rugăciune şi în mod deosebit cu privire la rugăciunea neîncetată, este necesar să vorbim despre dragoste şi despre prietenie. Iată fundamentul divin al tuturor lucrurilor şi în special, al rugăciunii noastre. Aceasta este o opinie care pare banală şi depăşită. Cine îndrăzneşte astăzi să mai vorbească despre prietenie? Cine îndrăzneşte astăzi să mai creadă încă în dragoste şi în prietenie, când şi una şi cealaltă au fost atât de des batjocorite şi parodiate? Creştinul este acela care îndrăzneşte să creadă în iubire şi în atotputernicia ei dumnezeiască.

Continuare …

După căderea protopărinţilor noştri din Rai oamenii au petrecut după poftele trupului, făcând voile trupului şi ale simţurilor: după dumnezeul acestei lumi, după stăpânitorul puterilor văzduhului, adică duhul care lucrează acum în fii neascultării… (Efeseni 2. 1-3). Despre duhul lumesc, Sfântul Simeon Metafrastul spune că: După căderea lui Adam din Rai, cugetele omului s-au făcut pământeşti şi tind în jos, iar cugetul omului care în Rai era simplu şi bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului.

Prin Sfânta Scriptură se face auzită chemarea: ”Fiule, dă-mi inima ta!”. Inima omului o cere Dumnezeu, ca omul să trăiască şi  să respire prin voinţa Lui. Însă nici măcar în mijlocul celor care se numesc credincioşi nu domneşte, din păcate, voia lui Dumnezeu, ci voia fiecăruia în parte. Aici lucrurile devin tragice, pentru că, deşi oamenii cunosc cuvântul lui Dumnezeu, îi dau chip după măsurile lor.
Aşa-zişii ”bătrâni” duhovniceşti taie şi cos după cum le convine fiilor lor duhovniceşti, numai şi  numai să nu îi piardă şi să fie numiţi ei duhovnici buni şi sfinţi, lăsând de-o parte îndatorirea de a-i călăuzi pe aceia pe care Dumnezeu i-a încredinţat lor spre mântuire.

Continuare …

Epistola către Efeseni este şi ea o epistolă a captivităţii. Adică este o epistolă de Dumnezeu insuflată pe care predicatorul lumii a scris-o fiind închis în temniţa din Roma pentru iubirea şi slava Domnului Iisus.
Ca un adevărat apostol şi autentic lucrător al Sfintei Evanghelii, se nelinişteşte ca nu cumva credincioşii, cărora le-a propovăduit şi L-a predat pe Hristos, să îngăduie să existe între ei tulburări şi schisme, ci “să se nevoiască a păzi unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).

Continuare …

Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoalele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilirii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt” devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme” ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic.

Continuare …

Asceza monahilor şi a mirenilor are drept scop curăţirea minţii şi unirea cu Dumnezeu, prin harul Său. Teologia ortodoxă dă mărturie prin experienţă despre această unire, care, în cazul celor înaintaţi duhovniceşte, devine teologie apofatică, imposibil de cuprins în cadrele raţiunii lumii căzute.

Continuare …

Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.

Continuare …