Asceza monahilor şi a mirenilor are drept scop curăţirea minţii şi unirea cu Dumnezeu, prin harul Său. Teologia ortodoxă dă mărturie prin experienţă despre această unire, care, în cazul celor înaintaţi duhovniceşte, devine teologie apofatică, imposibil de cuprins în cadrele raţiunii lumii căzute.
Textul „Triadelor” alcătuite de Sfântul Grigorie Palama în apărarea isihaştilor contra atacurilor defăimătoare ale lui Varlaam şi Achindin conţin, pe lângă demonstraţii bine alcătuite ale fundamentelor practicilor isihaste, elemente de teologie poetică de o deosebită frumuseţe. Mire al firii omeneşti aflate pe drumul îndumnezeirii Gustarea harului lui Dumnezeu, comuniunea reală şi plină de elemente concrete dintre creatură şi Creator nu sunt doar elemente ale unei teologii teoretice, ci reprezintă ecouri ale unei experienţe greu de rezumat în cuvinte. Om şi Dumnezeu se întâlnesc într-o tensiune existenţială, la capătul unui urcuş ascetic de despătimire, şi această întâlnire capătă proporţiile unei poveşti de dragoste, sau mai degrabă de îndrăgostire neîncetată. Cel puţin aşa reiese din cuvintele Sfântului Grigorie Palama: omul este Mireasa, care intrată în bucuria Domnului său devine trup al Mirelui, într-o nuntă care are ca miză veşnicia.”
„Iată, cât eşti de frumoasă, – le spune celor ce se unesc cu El -, tu ceea ce-mi eşti aproape. Ochii tăi sunt (ca doi) porumbei”. La fel şi ei, cei ce s-au străduit prin despătimire să se unească cu El, când simt frumuseţea Mirelui celui inteligibil, îi aduc în acelaşi fel laudă îmbelşugată. Cei iniţiaţi ştiu cine este acest porumbel pe care Mireasa îl are în ochi, când priveşte pentru prima dată, clar, frumuseţea lui Dumnezeu, Mirele său, şi când ea descrie amănunţit această frumuseţe şi demnitate celor care sunt acolo pentru a o asculta cu credinţă”. „Porumbelul”, devenit parte integrantă a fiinţei celui care se uneşte cu harul, „porumbel” care nu e nimic altceva decât harul veşnic al prezenţei reale a lui Dumnezeu, şi care ne duce cu gândul la Epifania de la Iordan, accentuează caracterul apofatic şi marcant nupţial al descrierii palamite.
Cu rădăcini în teologia lui Origen, simbolul porumbelului şi paralelismul ochii Miresei – harul semnificat prin imaginea porumbelului, preluat din Cântarea Cântărilor, devine în teologia palamită un descriptiv apofatic al experienţei isihaste: „Căci după cum strălucirea care e în ochi, unită cu strălucirile soarelui, devine lumină întru totul, şi astfel vede cele sensibile, în acelaşi fel şi mintea, devenind „un duh cu Domnul”, vede în mod lămurit cele duhovniceşti”. Omul se uneşte cu Dumnezeu, iar această unire nu este unilaterală. Omul simte „frumuseţea Mirelui său”, se lasă ademenit de această logodnă care va deveni Nuntă în veşnicie, şi îşi transformă înşişi ochii în har, în „porumbei inteligibili”: „Aceştia dobândesc ochi duhovniceşti şi „au mintea lui Hristos”. Pot astfel să vadă pe Cel Nevăzut şi să gândească pe Cel mai presus de minte. Căci nu este invizibil pentru El însuşi, ci pentru cei ce gândesc şi văd cu raţionamente şi ochi zidiţi şi naturali.
Însă celor cărora Dumnezeu S-a „potrivit” ca un organ sau membru care îi conduce, cum nu le va comunica într-un chip lămurit, prin El Însuşi, contemplaţia harului său?” Împreună-trăitor cu omul Dumnezeu, prin harul Său, devine atât de intim unit cu omul, încât Sfântul Grigorie Palama Îl consideră chiar organ conducător al fiinţei. Ochii duhovniceşti, dar inegalabili şi de nedobândit fără vrerea lui Dumnezeu, devin stăpânii absoluţi şi de netăgăduit, mult doriţi şi căutaţi. Spune Sfântul Grigorie Palama: „Însă dacă cineva va respinge duhul lumii, pe care părinţii îl numesc „întuneric inteligibil care va învălui şi ataca inimile cele necurăţite”, dacă va respinge aceasta şi se va curăţi de toată voinţa proprie şi îşi va curăţi voinţa proprie, şi se va depărta de toată tradiţia omenească care ar da naştere chiar şi unei mici întârzieri în zelul împlinirii datoriei, chiar dacă această tradiţie ar părea bună, după cum spune marele Vasile, şi dacă va reuni puterile sufletului cum trebuie, şi va aşeza întru trezvie ochiul raţiunii, iar apoi va trăi în cugetele minţii cele potrivite firii şi plăcute lui Dumnezeu, şi dacă pe de altă parte se va depăşi pe sine însuşi şi va primi în el „Duhul care vine de la Dumnezeu” şi „care cunoaşte cele ale lui Dumnezeu după cum duhul omului cunoaşte cele din om”, şi dacă primeşte acestea prin Duhul, după cum predică marele Pavel, „ca să cunoască cele dăruite lui în chip tainic de Dumnezeu”, şi „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”, cum nu va vedea unul ca acesta lumina cea nevăzută? Cum nu va rămâne iarăşi lumina nevăzută, neauzită şi mai presus de minte, chiar dacă este văzută? Căci cei ce privesc văd ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit”.
Singura cale, limitată, de descriere a experienţei isihaste Jocul vizibil-invizibil, înţeles-neînţeles este abordabil doar în cheie apofatic-isihastă. Teoretic, dificultatea aparentă impusă de cadrele matematic-logice ale raţiunii este greu de depăşit. Practic, omul înaintat şi dăruit cu aripile isihiei purtătoare către har, aripi dăruite de harul însuşi, începe să înţeleagă ceea ce în sine nu e un simplu ne-înţeles, ci Supra-Înţelesul prin excelenţă. Nevăzutul rămâne nevăzut, descoperindu-Se însă în vedere mai presus de vedere, în vedere duhovnicească, plină de realitatea experienţei. Experienţa se dezvoltă supranatural, neafectând însă cu nimic naturalul, ci potenţându-l şi dându-i caracteristici greu de imaginat fără apelul la jocul de antinomii amintit mai sus: „Dar şi acum, Stăpânul rămâne nevăzut, într-un chip cu totul superior decât cel pe care-l consideră prin raţionamentele cele atât de pământeşti cei care se apucă să-i contrazică pe oamenii duhovniceşti. Căci nimeni nu a văzut vreodată totalitatea frumuseţii aceleia; de aceea şi spune Grigorie al Nyssei: „nici un ochi nu L-a văzut, deşi Îl privesc fără încetare”. Căci nu vede totalitatea frumuseţii aceleia, aşa cum este ea, ci vede atât cât s-a făcut pe sine capabil să primească puterea Dumnezeiescului Duh. Dar alături de această „mai presus de înţelegere”, există şi ceva mai desăvârşit dumnezeiesc şi extraordinar: dacă au o înţelegere, această înţelegere e mai presus de înţelegere”.
Toate acestea însă sunt roadele unui drum, sintetizat atât de bine de Sfântul Grigorie Palama în Triade: „Dumnezeu Se descoperă numai celor ce caută opinia cea adevărată. Noi însă credem că opinia cea adevărată nu este cunoaşterea pe care o aflăm prin cuvinte şi silogisme, ci cea care se arată din fapte şi din viaţă; aceasta singură nu este numai adevărată ci şi sigură şi de nezdruncinat. Căci se spune: „oricărui cuvânt îi poate sta împotrivă un alt cuvânt”, însă cine poate contesta cele ce ţin de viaţă? Credem că nimeni nu va putea să se cunoască pe sine prin metodele distincţiilor, silogismelor şi analizelor dacă nu îşi va face propria minte liberă de mândrie şi rău printr-o pocăinţă dură şi o asceză susţinută. Căci cel care nu va fi pregătit astfel mintea sa, prin aceste mijloace, nu îşi va cunoaşte nici sărăcia în domeniul cunoaşterii; această cunoaştere a sărăciei este un bun început în cunoaşterea de sine”.
Roger Coresciuc