Stareţul Filotei a fost de foarte tânãr sub îndrumarea Sfântului Nectarie de Eghina fãcãtorul de minuni, pe care l-a avut pãrinte duhovnicesc. Din 1930 pânã la moartea sa (adicã aproape pentru 50 de ani) a fost stareţul Mânãstirii Loggobardas din Paros, fiind unul din cei mai apreciaţi duhovnici. A încercat o unire a spiritualităţii liturgice sacramentale cu cea filocalicã isihastã.
Punctul de vedere exprimat de Patriarhul Filotei Kokkinos (+1379) în chestiunea Sfintei Împărtăşanii, prezentat şi însuşit de stareţul Filotei Zervakos, îşi păstrează actualitatea şi are o importantã deosebitã din punct de vedere teologic şi duhovnicesc:
1. Patriarhul Filotei Kokkinos este un ucenic şi adept al Sfântului Grigore Palama (+1360), contribuind cel mai mult la apãrarea şi rãspândirea palamismului şi isihasmului, care insistã asupra posibilităţii vederii slavei sau luminii dumnezeieşti necreate, prin curăţirea inimii şi rugãciunea minţii.
2. Prin cele spuse în scrisoare, Patriarhul Filotei aratã clar cã isihasmul şi împărtăşirea sacramentalã nu se exclud, ci se presupun şi se completeazã reciproc, rugãciunea minţii fiind însăşi simţirea prezenţei euharistice sacramentale a lui Hristos în noi, împărtăşirea sacramentalã implicând şi împărtăşirea duhovniceascã, simţirea lui Hristos.
3. Poziţia echilibratã a Patriarhului Filotei poate sã aducã o luminã în mult disputata discuţie ce se continuã încã pânã în zilele noastre, între teologi şi duhovnici, în jurul desei sau rarei împărtăşiri. Împărtăşirea euharisticã este o necesitate pentru toţi credincioşii, monahi şi laici, necesitate care decurge din însăşi fiinţa şi rostul tainei Cuminecãturii, dar ea nu se poate impune şi da oricui, fãrã nici o condiţie, lucru care se uitã de obicei de cei ce insistã exclusiv pe împărtăşirea fizicã.
Sfaturile date în final de Patriarhul Filotei manifestã o deschidere generoasã. Teoretic ele sunt corecte şi practic realizabile mai mult în mânãstiri, unde sunt mai puţini vieţuitori şi unde duhovnicii îi pot pregãti pe toţi prin Taina Mãrturisirii, decât în parohiile mari, unde datoritã numãrului mare de credincioşi, practic este aproape imposibilã pregãtirea acestora prin Taina Mãrturisirii în vederea împărtăşirii lor duminicã de duminicã. Dar şi aici se poate începe – şi e de dorit – cu grupuri mai mici de credincioşi care sã fie pregătiţi pe rând pentru împărtăşire în fiecare duminicã. Problema este foarte importantã şi vom mai reveni asupra ei.
Acum 50 de ani am citit aici, în biblioteca mânãstirii, o scrisoare a pururea pomenitului Filotei Patriarhul Constantinopolului, care a trãit în secolul XIV şi care a strãlucit în virtute, evlavie, dreapta credinţă şi culturã. Epistola aceasta a fost trimisã părinţilor sinaiţi, care se împărţiseră în douã tabere. Una socotea nu numai cã e permisã deasa Împărtăşanie, dar cã e obligatorie. Şi aducea mãrturie canoanele 18 şi 19 apostolice şi cã mai înainte, Sfânta Împărtăşanie nu impunea postul, fiindcã creştinii din primele veacuri nu posteau, dar nici canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade Ecumenice nu se referã la post înainte de Sfânta Împărtăşanie. Cealaltã tabãrã socotea cã, pentru a se împărtăşi cineva, trebuie sã treacã cel puţin 40 de zile de la ziua în care s-a împărtăşit pentru a se putea împărtăşi iarãşi, deoarece nu e vrednic, şi cã înainte de Sfânta Împărtăşanie creştinul trebuie sã posteascã trei zile. Aduc şi ei mãrturie obiceiul Bisericii care, vãzând cã mulţi dintre creştini se apropie de Taina Sfintei Împărtăşanii fãrã nici o pregãtire şi curăţire prealabilã, fãrã o metanoia şi mãrturisire sincerã şi curatã, fãrã teamã, credinţă şi dragoste de Dumnezeu, recomandã creştinilor sã se înfrâneze câteva zile, pentru a se putea sã se reculeagã, să-şi dea seama şi sã cugete la pãcatele lor, sã le pãrãseascã prin baia pocăinţei şi a mãrturisirii, ca şi prin postul dupã putere, pentru cã postul curat, care se face în cunoştinţă şi discernãmânt, cere de la om teamã, smerenie, strãpungerea inimii şi plânsul aducãtor de bucurie, lacrimi care purificã şi curăţă sufletul omului de orice pângãrire. Din acest motiv, Sfântul Grigorie Teologul a zis: “Sã vãrsãm lacrimi dupã putere prin baia Botezului (pocăinţei)”, iar Sfântul Simeon Noul Teolog porunceşte monahilor şi creştinilor ca fãrã lacrimi sã nu se împărtăşească. Cum e cu putinţă ca acela care îşi umple de cu searã chilia lui cu carne, peşte, ouã, vin şi nu cu mâncãruri de post, dimineaţă sã se împărtăşească cu lacrimi şi strãpungerea inimii? Acest lucru e cu neputinţă.
Fiindcã deosebirea de pãreri a sinaiţilor a ajuns la certuri şi dispute, au scris Patriarhului, care le-a trimis o scrisoare. Acum un an am cãutat aceastã scrisoare în bibliotecã, dar nu am putut s-o gãsesc. Nu îmi amintesc exact cuprinsul ei, fiindcã au trecut 50 de ani de atunci. Din câte îmi amintesc vã scriu, poate vã va fi de folos pentru cartea voastrã. În scrisoare, Patriarhul critica cele douã tabere, fiindcã ambele se aflau în rãtãcire şi fiindcã toţi trebuie sã urmeze tradiţiile pe care le-au primit de la Părinţii lor şi nu sã se certe.
Celor dintâi le scrie: Spuneţi adevãrul cã împărtăşania deasã este impusã de canoane şi cã creştinii din timpurile apostolice se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar trebuie sã spuneţi şi ceea ce Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos, zice: “Sã se cerceteze omul pe sine însuşi şi aşa sã mãnânce din pâine şi sã bea din pahar. Cãci cel ce mãnâncã şi bea cu nevrednicie, mãnâncã şi bea sieşi osândã, ca unul care nesocoteşte Trupul Domnului” (I Co 11, 28-29). Dacã vreţi sã vã împărtăşiţi des, ca Sfinţii Apostoli şi primii creştini, trebuie sã se cerceteze fiecare pe sine şi sã vã gândiţi bine dacã sunteţi şi voi ca Sfinţii Apostoli, dacã sunteţi la mãsura virtuţilor Sfinţilor Apostoli şi a primilor creştini. Aceia aveau dragoste din tot sufletul şi din toatã inima faţã de Dumnezeu, în vreme ce voi aveţi multã dragoste faţã de voi înşivă şi foarte puţinã faţã de Dumnezeu. Aceia aveau o aşa de mare iubire întreolaltã, încât erau bucuroşi sã se jertfeascã unul pentru altul. Voi însã vã cercetaţi şi îi pizmuiţi pe fraţii voştri, fiindcã nu îmbrăţişează pãrerea voastrã. Aceia, primii creştini, aveau toate în comun, banii, averile, mijloacele de subzistenţã şi nici unul nu zicea: acesta este al meu, acesta este al tãu. Voi, deşi sunteţi monahi, nu aplicaţi aceasta. Preotul, puţin înainte de a chema la Sfânta Împărtăşanie, zice cu voce tare: “Sfintele Sfinţilor”, voind parcã sã ne avertizeze şi sã ne spunã: “Judecaţi şi gândiţi-vă bine, dacã sunteţi sfinţi, atunci sã vã apropiaţi, fiindcã Cele Sfinte se dau numai Sfinţilor. Şi noi zicem smeriţi: nu suntem sfinţi, unul e Sfânt, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel fãrã de pãcat. Trebuie, aşadar, sã fim atenţi, dacã vrem sã ne împărtăşim şi noi mai des, sã fim sfinţi. Apoi, preotul, chemându-ne la masa duhovniceascã, ne spune: “Cu fricã de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste sã vã apropiaţi”. Şi aici trebuie sã ne cercetãm fiecare pe noi înşine: Dacã avem într-adevãr fricã de Dumnezeu, credinţă fierbinte şi dragoste curatã din tot sufletul şi din toatã inima, atunci sã ne apropiem; dacã nu, sã ne reţinem un timp, şi dupã ce ne-am ostenit şi nevoit cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care trebuie sã-l cerem totdeauna, sã fim şi noi sfinţi, sã fim că Sfinţii Apostoli şi creştinii primelor veacuri, atunci sã ne apropiem des. Întrucât nu suntem imitatori ai virtuţilor lor, sã fim atenţi, ca nu cumva apropiindu-ne cu nevrednicie, în loc de folos sã ne producem pagubã, fiindcã Sfânta Împărtăşanie e foc care-i arde pe cei nevrednici. Faptul cã în canoanele Sfinţilor Apostoli nu se pomeneşte de post, e de asemenea adevãrat. Dar la început, când Sfinţii Apostoli săvârşeau Sfânta Tainã, erau puţini la numãr. Iar Taina dumnezeieştii Euharistii o săvârşeau în case şi dupã mâncare. Când însã numãrul creştinilor a crescut şi s-au zidit biserici, atunci Sfânta Tainã se săvârşea în sfintele biserici şi se săvârşea dimineaţa, iar cei care voiau sã se apropie de Sfânta Tainã se înfrânau de cu searã. Iar Sfinţii Apostoli continuu au postit. Mâncarea lor era atât de modestã şi mâncau atât de puţin, cât sã trãiascã. Iar mãrturisirea se fãcea public, în bisericã. Când însã la început au fost creştini care se ruşinau şi ezitau sã se mãrturiseascã în public, atunci Sfinţii Părinţi au stabilit că mãrturisirea sã nu se mai facã public, ci în particular, înaintea arhiereului sau preotului ca pãrinte duhovnic. Şi fiindcã mulţi creştini, când voiau sã se apropie de Sfânta Tainã dimineaţa, mâncau de cu searã pe sãturate, fãrã deosebire, atunci s-a stabilit cã cei ce vor sã se apropie de Sfânta Tainã trebuie sã posteascã. Aceasta n-o menţionează sfintele canoane, dar o menţionează Sfânta Tradiţie. Nu s-a apreciat numãrul zilelor de post, s-a lãsat această la latitudinea duhovnicilor, care celor sănătoşi le prescriau mai mult post, iar celor slăbiţi mai puţin. Cei care sunt sănătoşi şi pot sã posteascã nu numai o zi, douã sau trei, ci întreaga sãptãmânã, bine fac.
Aceasta le-a scris Patriarhul celor dintâi.
Pentru ceilalţi scrie urmãtoarele: Monahii care cerceteazã Scripturile şi se ocupã cu studiul trebuie sã cunoascã sfintele canoane şi Sfintele Tradiţii. Nici Biserica, nici sfintele canoane, nici Tradiţia nu menţionează cã creştinii trebuie sã se împărtăşească la fiecare 40 de zile şi cã nu se cuvine sã se împărtăşească cineva la mai puţin de 40 de zile. Sfânta Bisericã şi toţi Părinţii stabilesc canoane mari pentru ucigaşi, desfrânate, adulteri, hoţi, calomniatori şi ceilalţi păcătoşi, cãrora canoanele le interziceau uneori sã se împărtăşească; celorlalţi creştini nu le-a precizat zile, luni sau perioade. S-a precizat însã ca toţi sã se cerceteze pe sine şi dacã sunt vrednici sã se apropie. S-a precizat, de asemenea, cã trebuie sã fie sfinţi, fiindcã Cele Sfinte se dau Sfinţilor şi sã se apropie cu fricã de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste. Bine faceţi dacã cereţi sfatul meu practic, dar mai bine veţi face dacã vã veţi smeri şi veţi asculta şi pãzi cele ce vã voi sfãtui.
Întâi vã sfãtuiesc sã încetaţi discuţiile care provoacã certuri şi dispute. Fiecare din voi sã fie atent să-şi vadã propriile pãcate şi nu pe ale fratelui sãu.
Al doilea, ori de câte ori vi se întâmplã vreo iritare sau ceartã între voi, înainte de a apune soarele sã vã conciliaţi şi împăcaţi.
Al treilea, sã aveţi smerenie şi ascultare desăvârşită de Întâistãtãtorul vostru, ca şi duhovnicul vostru, cãruia sã-i mărturisiţi sincer toate pãcatele voastre şi sã soluţionaţi deosebirile dintre voi nu voi singuri, cu pizmã, mândrie şi iuţime, ci cu dragoste şi iubire de fraţi, cerând în toate sfatul şi pãrerea egumenului şi duhovnicului vostru, şi ceea ce vã va spune, sã primiţi ca de la Dumnezeu şi sã vã liniştiţi.
În ce priveşte Sfânta Împărtăşanie stabilim urmãtoarele:
1. Câţi au dragoste din tot sufletul şi din toatã inima faţã de Dumnezeu şi câţi îl iubesc pe aproapele lor ca pe ei înşişi, au smerenie, ascultare, tãierea voii, blândeţe, nemâniere, înfrânare, rãbdare, tãcere, aceştia pot sã se împărtăşească o datã pe sãptãmânã şi de douã ori când se întâmplã o sãrbãtoare în mijlocul acestei sãptãmâni.
2. Când nu au virtuţile de mai sus şi se mâhnesc din cauza aceasta şi se silesc sã le dobândeascã şi se roagã şi doresc sincer şi cer Sfânta Împărtăşanie, ca pe un medicament ajutãtor, şi evitã pe cât le stã în putinţă orice pãcat, li se permite şi lor sã se împărtăşească o datã pe sãptãmânã.
3. Câţi au aşa-zise pãcate care se iartã, adicã puţinã mândrie, se înfurie pentru moment când le spune cineva ceva, spun vreo minciunã, glumesc, râd, bârfesc, mãnâncã mai mult decât e de trebuinţă, fac ascultare, dar fãrã tragere de inimã, şi au şi alte mici pãcate de moarte, pe care se silesc sã le taie şi sã le tempereze, dar nu cu ostenealã şi râvnã cum se cuvine, dar totuşi le cunosc, se cãiesc şi le mãrturisesc, acestora li se permite sã se împărtăşească la 15 zile.
4. Acei care sunt mândri, nesupuşi, mânioşi, certăreţi, mincinoşi, dacã se mãrturisesc şi aratã o pocăinţă şi schimbare adevãratã şi iau hotãrâre cã vor înceta sã pãcãtuiascã, sã se împărtăşească la douã luni.
5. Dacã dupã un an înceteazã sau se înfrâneazã, împuţinând pãcatele, sã se împărtăşească la 40 de zile, şi când se îndreaptã complet, sã se împărtăşească ca şi cei de mai sus, la 15 zile şi o datã pe sãptãmânã.
O astfel de dispoziţie cãtre monahii de la noi a dat-o Cuviosul Arsenie, care s-a nevoit acum 100 de ani aici, un sfânt duhovnic care a primit har de la Dumnezeu sã săvârşească minuni în timpul vieţii lui şi dupã moarte. Un astfel de discernãmânt al acestor vrednici de pomenire Părinţi trebuie sã-l urmeze şi Părinţii duhovnici actuali, ca sã-i canoniseascã pe cei care se mãrturisesc la ei. În acord cu îndrumãrile de mai sus sã ne apropiem toţi credincioşii, laici şi clerici, de Taina dumnezeieştii şi Sfintei Împărtăşanii, pregãtindu-ne şi curăţindu-ne prin pocăinţă, post, rugãciune, cu fricã de Dumnezeu şi cu credinţă şi cu dragoste, ca împărtăşindu-ne cu vrednice sã ne unim cu Mântuitorul Hristos şi sã ne învrednicim a deveni împreună-moştenitori ai Împărăţiei Lui cereşti.
Textul de faţã reprezintã o scrisoare a Arhimandritului Filotei Zervakos cãtre un fiu duhovnicesc, publicatã sub acest titlu în revista „Orthodoxos. Philoteos Martyria”, nr. 40-42, ianuarie-septembrie, Tesalonic, 1991, p. 139-143. Traducere şi prezentare: Pr. Prof. Ioan Ică