Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere de nimic peste puterile noastre. Dacă ne cere să ne înfrânăm de la mâncare şi să postim, aceasta nu-i fără un temei.
Dacă am duce viaţa într-un duh cumpătat, dacă toată vremea noastră slobodă ar fi hărăzită lucrurilor duhovniceşti, dacă ne-am atinge de hrană numai pentru a ne îndestula nevoile şi vom folosi întreaga noastră viaţă în lucrări bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care ni l-ar da postul.
Sfinții părinți ai Bisericii afirmă că postul este întru totul duhovnicesc. Abstinența de la mâncărurile de toate felurile și grase nu are decât un singur scop: întărirea sufletului pentru a rezista în războiul dus de trup (împotriva poftelor și a patimilor), spre a se arăta biruitor și a primi de la Dumnezeu, Dătătorul Legii, cununa neveștejită a biruinței.
Sfântul Vasile cel Mare definește postul ca înstrăinare de rele, spunând:
„Ia aminte de tine însuți”, adică: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuți. Altceva suntem noi înșine, altceva cele ale noastre și altceva cele din jurul nostru. Sufletul și rațiunea suntem noi înșine, întrucât arn fost făcuți dupa chipul Creatorului. Trupul și simțurile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele și meseriile sunt cele dimprejurul nostru.
– Ce spune deci această poruncă?
„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“„Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor)
Se deschid uşile pocăinţei, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an şi de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viaţa viitoare, iar ca ţel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălţare.
Aşa cum o clădire înaltă este prevăzută cu o scară, pentru ca pe treptele ei oamenii să poată urca uşor până la etajele de sus, la fel şi diferitele zile din an sunt trepte pentru urcuşul duhovnicesc şi pentru înălţarea noastră. Dintre acestea fac parte în primul rând zilele Postului Mare şi ale Sfintelor Paşti.
Cât este de cumplit să nu iertăm aproapelui nostru greşelile sale! Oare noi ştim ce se petrece în inima lui? Poate că se pocăieşte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu pentru necazul pe care ni l-a făcut, iar noi, nevrând să ştim de nimic, le refuzăm iertarea cu grosolănie şi fără milă.
Amintiţi-vă cum ierta Domnul: cum l-a iertat pe tâlhar pe cruce, cum a iertat pe vameşi şi pe curvele ce I-au spălat picioarele cu lacrimi. Iar noi suntem adeseori fără milă, adesea ne îndărătnicim, neiertându-l pe aproapele nostru.
Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pre ea (Mt, 11,12).
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute, una bună şi una rea: puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea cea vicleană şi atot-pierzătoare; omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul este de viaţă făcător, despre care grăieşte Domnul: foc am venit să arunc pre pământ (Lc. 12, 49), iar celălalt – foc care arde şi pârjoleşte.
De acum te-ai făcut sănătos; să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. (Fapte 9, 32-42; In. 5,1-15)
Păcatul nu vatămă doar trupul, ci şi sufletul. Uneori, lucrul e cât se poate de vădit; alteori, nu atât de vădit, dar adevărul rămâne adevăr, că şi bolile trupului sunt toate si întotdeauna urmare a păcatelor si pentru păcate. Păcatul se săvârşeşte în suflet și îl face bolnav de-a dreptul; însă dacă trupul îşi trage viaţa de la suflet, fireşte că un suflet bolnav nu poate oferi trupului o viaţă sănătoasă.
Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: „De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, şi simt ca şi cum aş pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la draci, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Şi cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate şi primejdii mai mari decât el? Şi ce să fac dacă fratele mă va ruga pentru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinţi? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste şi pe cel pătimaş?”
Contemplaţia se află în cele mai fine lucrări ale minţii şi în permanenta meditaţie asupra lui Dumnezeu. Sălaşul ei este rugăciunea neîncetată şi astfel ea luminează latura duhovnicească a sufletului, mintea.
„Uneori, contemplaţia izvorăşte din rugăciune, făcând să tacă rugăciunea buzelor. Atunci, omul aflat în rugăciune devine prin contemplaţie un trup fără suflare, în afara sa.
Sufletul tuturor îndeletnicirilor în Domnul este luarea-aminte. Fără luare-aminte toate aceste îndeletniciri sunt sterpe, moarte.
Cel ce voieşte să se mântuiască trebuie să-şi rânduiască viaţa în aşa fel ca să poată păstra luarea-aminte la sine nu numai în însingurare, ci chiar si în împrăştierea în care împrejurările îl trag uneori împotriva voinţei sale. Frica de Dumnezeu să tragă în cumpăna inimii mai greu decât toate celelalte simţiri: atunci va fi uşor să păstrezi luarea-aminte la sine atât în liniştea chiliei, cât si în mijlocul zarvei care te împresoară din toate părţile.
1. Zicea avva Isidor, pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.
2. A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.
Poate că cea mai mare datorie a noastră este aceea de a ne lumina pe noi înşine şi pe ceilalţi.
Trebuie să ne adâncim în credinţă – nu prin studierea canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi a tipicului (deşi îşi au şi ele locul lor), ci prin cunoaşterea modului cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră; prin citirea Vieţilor de Drepţi din Vechiul şi Noul Testament (citim prea puţin Vechiul Testament – care e foarte instructiv), a Vieţilor de Sfinţi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi despre viaţa practică şi duhovnicească, despre suferinţele creştinilor de astăzi şi din vremurile de pe urmă.
Nici un ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie. Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Omul trebuie neapărat să se teamă de abaterea la stânga, adică spre amăgirile păcatului, și de cea la dreapta, adică spre nevoințele din cale-afară de aspre, și să nu cadă în trufie; el trebuie să meargă pe calea împarateasca, adică pe calea vieții cu măsură, a nevoinței cu măsură.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă o pildă potrivită: „Când povara drepților e prea grea, corabia lor se cufundă, iar când povara lor este cu măsură, corabia plutește cu bine.
Această patimă se dezvoltă în om înaintea patimii iubirii trupeşti, când omul este încă destul de tânăr.
Există două feluri de dragoste de sine. Una este slava deşartă, care se leagă de înfrumuseţarea trupului şi dorinţa de a avea haine scumpe, iar cealaltă îi afectează pe cei cunoscuţi pentru virtuţile lor şi ea este însoţită de ipocrizie şi de îngâmfare.
Noi toți suntem oameni și nu se poate ca marea vieții să nu scoată la suprafață lucrurile rele și ca mizeria să nu dea pe afară și astfel să se curețe adâncurile unei stihii întregi.
Tu însă să fii numai cu Hristos, unicul Adevăr și unica Iubire, căci cu El totul este minunat, totul pe înțeles, totul aste curat și liniștitor.