….Sfântul Isaac zice: Nu-l urâți deloc pe păcătos, căci noi toți suntem păcătoși. Dacă pentru dragostea lui Dumnezeu, te preocupi de el, atunci varsă lacrimi pentru el.
De ce-l urăști? Urăște păcatele lui și roagă-te pentru el, căci așa te vei asemena cu Hristos care nu S-a mâniat pe păcătoși, ci S-a rugat pentru ei. Nu vezi cum a plâns pentru Ierusalim? Și noi de multe ori devenim pricină de râs pentru diavoli.
Dumnezeu Și-a dorit pentru Sine o desfrânată. Cum, Dumnezeu Și-a dorit o desfrânată? Da, o desfrânată. Despre firea noastră vorbesc.
O desfrânată Și-a dorit Dumnezeu? Omul dacă își dorește o desfrânată este condamnat, iar Dumnezeu Își dorește o desfrânată!?
Și încă foarte mult! Omul își dorește o desfrânată ca să devină desfrânat, în timp ce Dumnezeu Își dorește o desfrânată ca să o preschimbe în fecioară. Dorința omului este pierzanie, în timp ce dorința lui Dumnezeu este mântuire pentru cea dorită…
Ai văzut unde şi când ne răsplăteşte Domnul pe cei „după asemănare”? Că răsare soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. De te vei face urâtor de rău, nepomenitor de rău, fără să îndepărtezi pe vrăjmaş, neţinând minte vrăjmăşia de ieri, de te vei face iubitor de fraţi, împreună-pătimitor, te-ai asemănat lui Dumnezeu.
Dacă în ce fel este Dumnezeu către tine, păcătosul, care te împotriveşti Lui în fiecare zi, te vei face astfel către fratele cel ce ţi-a greşit ţie, cu dragoste desăvârşită şi cu milostivire faţă de aproapele, te-ai asemănat lui Dumnezeu.
Zis-a avva Pimen: Învață-ți gura să vorbească cele ale inimii!
A întrebat un frate pe avva Pimen, zicând:
– De voi vedea greșeala fratelui meu, bine este să o acopăr?
I-a zis lui bătrânul:
Cel ce a înviat din morţi ne-a dat nouă prin Învierea atotiertatoare şi răscumpărarea Sa mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Şi noi trebuie să avem întotdeauna îndrăzneală şi să nu ne fie frică; să nu disperăm; să nu fim laşi, să nu ne sfiim, să nu ne ruşinăm în faţa altora, ci să privim la toţi cu veselie şi optimism. Slavă Ţie, Doamne, putere atotcurățitoare, atotrăscumpărătoare, atotbiruitoare, atotcuprinzătoare, atotproteguitoare, atotînvățătoare!
Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.
De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Hristos este împărtăşit azi nu numai din motive duhovniceşti sau strict ascetice, ci chiar pentru că familia, rudele sau prietenii impun aceasta, pentru unii care nu din simţire şi conştiinţă evlavioasă se împărtăşesc.
Pentru aceşti oameni, Hristos este măsura propriei conştiinţe. În cazul conştiinţei adormite, omul se întâlneşte cu Hristos, dar nu-L vede, nu-L simte, Hristos se prezintă în faţa şi inima omului în absenţă.
Ar trebui să hărăzim lucrurilor duhovnicești, rugăciunii, întreaga noastră viață – iar noi o risipim în fapte nedemne, în tălăzuiri, în vorbiri rușinoase, în convorbiri și plăceri ticaloase, în vinovate arătări mândre, fără folos și spre pierzania noastră.
Și după toate, ne mai și întrebăm ce rău este întru acestea – fără să înțelegem că nimic nu trebuie mai bine studiat ca vremea. De vei cheltui bani, e cu putință să-i întorci; vremea risipită se răscumpără cu anevoie și cu trudă. Puțină ni s-a dat pentru această viață – iar de nu o vom folosi cum trebuie, ce vom zice când vom trece în cealaltă viață?
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă.
Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului şi este gata să pătimească suferinţă şi durere. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată.
Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.
Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 159
“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) a fost un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XIX-lea.
Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa, cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut.
Poate vorbi cineva despre rai, cum va fi el?
Despre rai nu poate vorbi decât cel care prin Duhul Sfânt a cunoscut pe Domnul şi iubirea Lui pentru noi.
Domnul e atât de drag şi vrednic de iubit, încât din pricina iubirii Lui sufletul nu-şi mai poate aduce aminte de altcineva. Harul Duhului Sfânt e atât de dulce şi schimbă până într-atât tot omul, că el uită chiar şi de propriii lui părinţi.
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta.
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. Însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită.
Există o clipă, şi încă una foarte demnă de luat în seamă, care se evidenţiază cu multă putere în cursul vieţii noastre, când cineva începe să trăiască într-adevăr creştineşte, în clipa in care încep să se vădească în el trăsăturile deosebite ale vieţii creştine.
Viaţa creştină înseamnă râvnă şi tăria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu printr-o lucrare neîncetată de împlinire a preasfintei Sale voinţe, potrivit credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu, spre slava preasfântului Său nume.
“De ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu” (Ioan 8, 43)
„Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Fiindcă nu puteţi auzi cuvântul Meu”. Nu ignor, zice, că nu puteţi înţelege vorbirea sau învăţătura Mea, dar vă spun vouă cauza acestui fapt şi vă voi arăta clar ceea ce vă împiedică. Le spune „nu puteţi,” dând pe faţă neputinţa lor de a săvârşi deplin binele, fiindcă erau stăpâniţi de patimile lor. Căci iubirea de plăceri slăbeşte mintea şi întăreşte pornirea neînfrânată spre rău, mărgineşte tăria inimii, o face lipsită de bărbăţie şi prea puţin îndrăzneaţă în puterea de dobândire a virtuţii.
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă „curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului”. Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar „dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului”.
Dragostea este a lui Dumnezeu „pentru că Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8). „Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi”. Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare, aşa încât „cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”.
Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere de prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 58
Şi unde ne vom duce sau unde vom fugi, fraţilor, de la faţa Lui (Psalmi 138, 7)?
Căci dacă urcăm la Cer, Îl vom găsi acolo; iar de vom coborî la iad, El este şi acolo (Psalmi 138, 8); de vom ajunge la capătul mării, nu vom fugi de mâna Lui, ci dreapta Lui va ţine (Psalmi 138, 9-10) sufletele şi trupurile noastre.