“Ia aminte de tine însuţi”, ca să cunoşti când ţi-e sănătos şi când ti-e bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici ei nu ştiu că sunt bolnavi.
“Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat“.
Când călătorul se întoarce în patria şi casa sa, atunci cei ai casei, vecinii şi prietenii lui se bucură şi îi urează bun venit. Tot aşa, atunci când creştinul, încheindu-şi peregrinarea în această lume, ajunge în Patria cerească, se bucură de el toţi îngerii şi toţi sfinţii – locuitorii cereşti. Călătorul, sosind în patria şi casa sa, petrece aici în siguranţă şi se linişteşte. Tot aşa şi creştinul, ajungând în Patria cerească, se linişteşte, petrece în siguranţă, nu se mai teme de nimic, se bucură şi se veseleşte întru fericirea desăvârşită.
De aici, înţelege creştine, că:
Scopul creştinului este viaţa întru Sfânta Treime şi contemplarea Ei. După Sfântul Isaac, dragostea este „contemplarea dintâi a Sfintei Treimi”. „Cea dintâi dintre taine se numeşte curăţie şi se ajunge la ea prin împlinirea poruncilor.
Dar contemplaţia reprezintă, de fapt, contemplarea duhovnicească a minţii”. Ea vine din „intrarea minţii în stare de răpire duhovnicească şi de înţelegere atât a ceea ce a fost, precum şi a ceea ce va fi.
Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 72
Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!
Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvoltarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Ziditor.
Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, căci cuvântul lui Dumnezeu,după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu.
Nu se cuvine să împlineşti prin nimic voia vrăjmaşilor sufleteşti ce te tulbură prin tot felul de închipuiri şi presupuneri, cărora te încrezi pe motiv că „ţi se pare”.
Toată lupta de gând sau năuceala ce te împresoară se întâmplă din cauza încrederii pe care o acorzi închipuirilor vrăjmaşului şi cărora le dai o oarecare importanţă sau credibilitate, sau cărora ai vrea să le prinzi sensul, în loc să le nesocoteşti şi să chemi în ajutor pe Dumnezeu.
Vezi că pomul își dăruiește rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toși ne adapă, dar tace; la fel și celelalte făpturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa rămân tăcute.
Căci ele așa au fost rânduite de către Ziditorul și, necuvântând, propovăduiesc slava și lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej și nouă, celor care le folosim spre trebuința noastră, să slăvim și să lăudăm bunătatea Domnului.
În fiecare din noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă, atunci când Însuși Stăpânul Hristos învie întru noi.
Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși.
Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartăfumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor.
Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Duhului Sfânt.
Așadar, adevărata țintă a vieții noastre creștine este dobândirea Sfântului Duh, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia și alte fapte virtuoase făcute în numele lui Hristos nu sunt decât mijloace.
– Cum să-l dobândești?
– Dobândirea este același lucru cu câștigarea. Știi ce înseamnă a câștiga bani? Cam același lucru este și cu Sfântul Duh.
“Mai presus de orice, mintea reprezintă bogăţia şi esenţa noastră înnăscută”. Atâta vreme cât ne aflăm pe căile mântuirii „noi ne păstrăm mintea adunată în sine şi, mai ales, în cea dintâi şi mai înaltă minte, Dumnezeu”.
Mântuirea noastră înseamnă că ne păstrăm mintea întru Domnul. Dar, atunci când deschidem o uşă patimilor, atunci mintea noastră „se împrăştie imediat, vagabondând tot timpul către lucrurile grosiere şi lumeşti, către multiplele plăceri şi gânduri pătimaşe legate de acestea”.
Ambiția este dorința arzătoare a celui care iubește slava de a dobândi pentru sine glorie și renume.
Cel ambițios vânează slava; scopul faptelor și acțiunilor sale este slava; o dorește, folosind atât mijloacele permise, cât și pe cele nepermise și încearcă orice pentru a avea parte de slavă.
Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere.
Dacă vom învia cu Hristos, trebuie ca mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege. (…)
– În general orice cuvânt care nu contribuie la împlinirea nevoii pe care o avem în Domnul este deșert. Dar primejdia vorbirii deșarte este mult mai mare, pentru că, chiar dacă ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la întărirea credinței, cel care a vorbit nu numai că nu este scutit de primejdie din cauza cuvântului bun, dar și întristează pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, fiindcă cuvântul n-a fost ziditor.
Căci aceasta ne-a învățat cu înțelepciune Apostolul, spunând:
1) Credinţa vie. Dacă Hristos pentru toți a pătimit și a murit, atunci și pentru mine și pentru tine a făcut-o. Dacă El este Mântuitorul tuturor celor ce cred în El cu adevărat, atunci este și Mântuitorul meu și al tău. Cu aceste cugete se va aprinde candela credinței.
2) Nădejdea. Dacă El atât a suferit pentru tine, oare te va părăsi la nevoie? El poate şi vrea să te ajute. Poate, pentru că este Atotînţelept şi Atotputernic; vrea, pentru că este Bun şi te iubeşte.
1. Mai înainte de tot lucrul şi în toate faptele tale să-ţi meargă faţă şi să te povăţuiască totdeauna judecata şi cumpătarea, că aşa niciodată şi întru nimic nu te vei înşela; vei fi mai presus de toată înşelăciunea. Precum toate lucrurile cele dinafară nu pot fi văzute fără ochi, tot aşa şi lucrurile lăuntrice, cele duhovniceşti, pot fi înţelese numai prin judecată şi chibzuinţa minţii.
2. Să nu începi şi să nu faci niciodată nimic, pînă ce mai înainte nu te vei uni în rugăciune cu Dumnezeu ca să judeci de este bine sau nu ceea ce vrei să faci.
Cum anume? Cred că știți deja: curățiți-vă conștiința, înviorați-vă credința și dragostea către Domnul, înnoiți făgăduința îndreptării în toate privințele și apropiați-vă cu frică evlavioasă, dar și cu îndrăznire plină de nădejde , încredințându-vă în mâinile Domnului, Care dorește mântuirea.
Făcând aceasta, să-l contemplați cu mintea pe Domnul Însuși cum împărtășește – fiindcă El este Cel ce împărtășește, iar mîinile preotului sunt doar unealta.