Toţi ne ieşim din fire când suntem jigniţi, suntem gata să-l luăm de gât pe cel ce ne-a jignit: ochii aruncă scântei, faţa ni se schimonoseşte de mânie şi devine respingătoare pentru toţi cei care ne văd; mişcările devin dizgraţioase, bruşte, mâinile şi picioarele tind să înhaţe, tind să lovească; limba revarsă neînfrânată hule asupra celui ce ne jigneşte.
Oare aşa Se purta Hristos când îl huleau, când îl vorbeau de rău, când îl jigneau?
Grăirea în deșert înseamnă cuvântul de prisos, adică nefolositor și zadarnic.
Cel care grăiește în zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat și un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante și mărunte, iar cuvintele îi sunt lipsite de înțelepciune; vorbește nepotrivit și face greșeli, spune vorbe goale și nu-i pasă de [timpul] aproapelui sau când se pune pe vorbă; nu există nici cântar, nici măsură pentru cuvintele sale și nici rigoare în spusele lui; este flecar și guraliv și vorbește necugetat și prostește.
Dumnezeu ne așteaptă să-I cerem ajutorul, să-L chemăm să reverse peste noi și în viața noastră harul milostivirii și al bunătăților Sale.
Ce însemnătate are în toate aceste rugăciuni cuvântul „miluiește-mă” sau „milostiv fii mie”?
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea.
“Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl priveşte pe fiecare dintre noi.
Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui „Bucuraţi-vă”, căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui „bucuraţi-vă”, fiindcă ei nu pot să se bucure.
Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre desfătare aceasta:
„Desfătarea este o fiară, o fiară primejdioasă și neâmblânzită; nici scorpionul și nici șarpele, dacă și-ar găsi sălaș în măruntaiele noastre, n-ar distruge și infesta totul, așa cum poate pofta desfătării să doboare și să piardă totul. Desfătarea este maica tuturor patimilor și a toată miasma. Ce rău face desfătarea? Îi face pe oameni mai răi decât porcii; căci porcul se tăvălește în noroi și se hrănește cu murdării. Oamenii însă se desfată cu o masă mult mai respingătoare, scornind mii de fărădelegi și ticăloșii.”
„Am atâtea lucruri de făcut, atâtea probleme de rezolvat pentru ziua de mâine; copiii, serviciul, telefoane de dat, de făcut aprovizionarea casei etc., simt că-mi plesneşte capul!“
De câte ori nu am auzit şi nu am rostit aceste cuvinte, aproape fără a conştientiza că acest lucru este de fapt o nesocotire a îndemnului Mântuitorului de a nu ne îngriji de ziua de mâine (cf. Matei 6, 34).
Calomnia constă într-o acuză mincinoasă, fiind defăimare și vorbire de rău.
Despre calomnie, filosoful Cleantes declara următoarele: „Nu există ceva mai rău decât calomnia, căci l-ai înșelat pe ascuns pe cel care era încrezător [că totul e bine]; ea naște fără temei ura [împotriva orișicui].”
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre.
Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Ps 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” [In 13, 35].
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta (Lc. 15, 21).
Aceasta este mărturisirea făcută înaintea Creatorului a toată natura, Dătătorul milei și Judecătorul a tot păcatul. Deși Dumnezeu cunoaște toate (vezi și Estera 4, 37; In. 21, 17), așteaptă cuvintele mărturisirii tale…
Nu ştii că viaţa de aici este o călătorie? Oare eşti cetăţean? Nu! Eşti călător. Ai înţeles ce am spus? Nu eşti cetăţean, ci drumeţ şi călător. Să nu spui că am această cetate sau pe cealaltă. Nimeni nu are cetate. Ea se află sus, iar cele de aici reprezintă calea.
Deci mergem în fiecare zi atâta cât firea încuviinţează cu bucurie. Oare cineva adună pe cale bani? Cineva, pe cale, ascunde aur în pământ?
Păstreaza tăcerea acela care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Tăcerea cheamă în inima noastră dorul de rugăciune și practicarea virtuţilor.
Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut şi o durabilă nădejde de biruinţă. Ea este foarte iubită de cel ce nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu.
Scrii că te chinuie o tristeţe de neînvins şi inexplicabilă. Trupeşte eşti sănătoasă, casa ţi-e plină, dar inima îţi e pustie. De fapt, inima ţi-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligaţie, la distracţii şi spectacole, dar asta îţi măreşte şi mai mult întristarea.
Păzeşte-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul. Biserica priveşte o asemenea întristare ca pe un păcat de moarte – fiindcă, potrivit spuselor apostolului, sunt două feluri de întristare: o întristare după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, şi întristarea acestei lumi, care aduce moarte. La tine este – e limpede – al doilea fel de întristare.
Lingușirea este o mângâiere amăgitoare și se manifestă în cuvinte ca prietenie și bunăvoință, și ca râvnă pentru cele care nu au nici o valoare.
Deasupra lingușirii, ca și deasupra mormântului, se află scris doar numele prieteniei. Lingușirea este un viciu al sufletului pervertit, care este bolnav și n-are nimic teafăr în el; este vicleană, nu are nimic sfânt, este nesinceră și înșelătoare. Lingușirea strică sufletele care o îngăduie.
Cei ce se trudesc în lucrarea mântuirii trebuie să aibă întotdeauna în vedere primejdia de a cădea în îngâmfare; de a avea o părere bună despre sine și de a spune: “Noi nu suntem ca ceilalți oameni”.
S-a întâmplat ca vrăjmașul să semene acest păcat al mândriei și în sufletele smerite ale asprilor nevoitori. Cu atât mai mult trebuie să ne păzim de această ispită noi, cei cărora ne place să căutăm pretutindeni pentru sine numai laude.
Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor.Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor. Deseori se lipsesc de pământuri şi de alte avuţii ale lor atunci când caută şi se sârguiesc să pună stăpânire pe cele ale altuia, şi astfel cad în groapa pe care au săpat-o pentru alţii.
Aceia care au cugetul curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se apropie de Sfintele Taine.
Pe mulți îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu așa precum se cade, după lege, a-L primi, în Sfântul post și în ziua de Paști, cu gândul și cu mintea curată. Că se cade să păzim Sfântul post întru nevinovăție și să ne curățim cugetul, și, așa, să ne împărtășim. Pentru că, cel necurat nu este vrednic să primească, de pe Sfânta Masă, Trupul lui Hristos. Să înțelegi, dar, că cei de demult, care se împărtășeau, de multă frică aveau trebuință și se curățau mai întâi. Iar tu primești, cu spurcate mâini și buze, fără de nici o frică, Trupul și Sângele lui Hristos, pe Cel de care îngerii se cutremură.