1. Despre păcat: „Sfinţii Părinţi ne învaţă că fiecare păcat se învinge prin lucrarea virtuţii care i se opune. Astfel, mândria se învinge prin exersarea smereniei, ura aproapelui prin dragoste, iubirea de arginţi prin milostenie, lăcomia prin post şi cumpătare şi aşa mai departe”.
2. Despre dragoste: „N-am să pedepsesc pe nici unul dintre voi. Am să mă pedepsesc în schimb pe mine. Timp de trei zile voi posti, nu voi mânca nimic şi mă voi ruga, pentru ca ura dintre voi să ia sfârşit”.
3. Despre răbdare: „Răbdarea este acea putere morală care calmează sentimentele de supărare şi revoltă, ce izbucnesc în inima omului sau care linişteşte durerile şi suferinţele grele. Răbdarea este o virtute, pentru că ea are ca rod nădejdea în Dumnezeu. Astfel, întristarea naşte răbdarea, răbdarea adânceşte experienţa, iar aceasta din urmă produce nădejdea. Iar nădejdea nu este înşelată niciodată… Răbdarea este prima dintre virtuţi deoarece prin aceasta se obţine darul mântuirii; cel ce rabdă până la sfârşit se mântuieşte. Deci mântuirea sufletelor noastre constă mai întâi în răbdare”.
4. Despre rugăciune: „Rugăciunea adevărată, stăruitoare şi lucidă, făcută timp îndelungat, cu suflet zdrobit, cu mintea concentrată şi nu cu vorbărie goală este într-adevăr bine primită. Mobilul oricărei rugăciuni este smerenia, iar dovadă de smerenie este rugăciunea. Cunoscându-ne deci neputinţele, invocăm ajutorul puterii lui Dumnezeu. Rugăciunea este ajutorul vieţii noastre, convorbirea cu Dumnezeu, unirea celor pământeşti şi scară către cele cereşti… Rugăciunea este un medicament care tratează toate patimile. Este dătătoare de viaţă, de sănătate… Rugăciunea este deci leac salvator, alungă păcatele şi vindecă greşelile”.
5. Despre cumpătare: „Cumpătarea este o virtute de mare valoare morală. Ea este o abţinere nu de la cel interzise, ci de la cele permise, făcându-se deci în scopul îndreptării… Cumpătarea este un ghid de îndreptare, alcătuit spre eliberarea de patimile care au robit trupul, spre liniştirea instinctelor şi a impulsurilor păcătoase, spre curăţirea minţii şi liniştea inimii… Cumpătarea nu înseamnă a nu mai mânca nimic, deoarece aceasta ar duce la o violentă distrugere a vieţii; ea înseamnă abţinerea treptată, făcută în scopul potolirii patimilor trupeşti, a dobândirii evlaviei şi a înţelegerii idealurilor celor mai înalte”.
6. Despre chipul celui ce crede în Hristos: „Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale. El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţăsufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu, iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe spre El… Se bucură pentru fericirea semenilor săi şi se întristează împreună cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv şi darnic, iar dreptatea sa va rămâne în veac. Inima sa nădăjduieşte în Domnul, iar sufletul său este gata să se prezinte înaintea Creatorului său. Plin de speranţă şi de curaj grăieşte asemenea psalmistului: „Domnul mă va ajuta, de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”
7. Despre chipul necredinciosului: „Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pământesc, care este credinţa, singura cale către adevăr şi fericire. Necredinciosul este nefericit deoarece este lipsit de speranţă, care ne este unicul sprijin de-a lungul întregii noastre vieţi; el este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii întristate; el este lipsit de frumuseţea divină, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care doar credinţa îl descoperă în inima noastră. Necredinciosul recunoaşte ca unic principiu doar materia, reduce adevărata fericire a omului la cercul strâmt al plăcerilor trecătoare şi îşi orientează toate străduinţele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorâtă din cultivarea virtuţilor îi este străină şi nu se poate împărtăşi de harul ei. El ignoră astfel, adevăratul izvor al fericirii şi se îndreaptă către izvoarele amărăciunii. Plăcerea îl conduce la saturaţie şi dezgust, apoi la plictiseală şi la tristeţe. Tristeţea îl conduce la suferinţă, iar aceasta din urmă la deznădejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru că toate plăcerile lumeşti, fiind trecătoare, sunt incapabile să îi ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost făcută spre a se împlini în ea binele suprem şi numai prin gustarea acestuia tresare şi se bucură. Pentru că în acesta îl află pe Dumnezeu. Ori ştim că Dumnezeu părăseşte inima celui necredincios”.
8. O mărturie a unei maici despre vizita unui soldat de seamă la sfântul Nectarie, pe care ea l-a zărit pe geamul chiliei:
„- Cine a fost oaspetele dumneavoastră în această seară?
– Care oaspete? răspunse părintele Nectarie.
– Acel soldat strălucitor cu care stăteaţi mai devreme de vorbă.
– L-ai văzut şi tu, copila mea?
– Da, l-am văzut.
– Ei bine, să ştii că era sfântul Mina”.
9. Despre sfintele sale moaşte: „Nu te necăji degeaba! Eu L-am rugat pe Domnul să îngăduie desfacerea sfintelor moaşte. Sunt atâtea Biserici noi care s-au construit între timp în cinstea mea. De ce să nu aibă fiecare câte o părticică din sfintele moaşte spre închinare?”
„Sfântul Nectarie Taumaturgul”, diacon Nicuşor Morlova, Editura Buna Vestire, 2002