Preţuirea arătată sfintelor moaşte de către Biserică demonstrează atenţia cu care ele au fost cinstite. Astfel, deasupra mormintele care păstrau trupurile sfinţilor s-au zidit biserici încă de la început, mai mici şi mai mari, până la măreţele catedrale contemporane.O altă parte dintre moaşte a fost depusă în interiorul bisericilor, antrenând pelerinaje spre locurile unde se aflau, prilej cu care Biserica celebra serviciile liturgice, în timpul cărora se săvârşea Jertfa euharistică şi se cântau imnuri. De aceea, s-a procedat şi la transportarea moaştelor din loc în loc, pentru a se înlesni credincioşilor pioşi posibilitatea de a le cinsti după cuviinţă.
Atunci când se reuşea să fie recuperate din mâinile persecutorilor, osemintele martirilor erau aşezate la un loc cuviincios, unde creştinii se adunau să serbeze acolo ziua martiriului şi unde, fără îndoială, săvârşeau Sfânta Liturghie.
Credincioşii Bisericii Ortodoxe de pretutindeni au adus dintotdeauna sfintelor moaşte un cult sobru şi plin de evlavie. Astfel, din „Martiriul Sfântului Policarp“ aflăm că „noi (creştinii de atunci – n.n.) am dobândit osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc cuviincios“ („Actele martirice“, XVIII, 2). Deci, moaştele mucenicilor au fost luate în ascuns de creştini, de cele mai multe ori de la locurile unde erau persecutaţi de împăraţii păgâni pentru credinţa lor şi le-au păstrat cu devoţiune.
Între preoţii şi credincioşii care au îndurat moartea pentru Hristos în persecuţia lui Diocleţian se numărau şi preotul daco-roman Montanus şi soţia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuită pe atunci de strămoşii noştri daco-romani. Pătimirea lor este descrisă în diferite „Martirologii“. Slujitorii demonilor au înecat în râul Sava pe Sfinţii Montanus şi Maxima. Valurile apelor traseră la maluri trupurile lor sfinţite. „Întru ascuns, credincioşii le ridicară şi le păstrară cu scumpătate, ca pe nişte odoare de mult preţ“ („Actele martirice“, Martiriul Sfântului Montanus, presviterul din Singidunum, un preot daco-roman). Într-una din epistolele sale, Sfântul Vasile cel Mare scrie despre modul în care trebuie primite sfintele moaşte, atunci când sunt transportate dintr-un loc în altul: „… primiţi-le cu atâta bucurie cu câtă vi le-au trimis paznicii lor. Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu şovăiască; el e acel luptător nebiruit. Aceste oseminte le recunoaşte Domnul, ele s-au luptat împreună cu sufletul fericitului. Ele şi sufletul lui vor primi cununa la dreapta zi a răsplătirii lui“ („Epistole“, epist. 197, II). La rândul său, Sfântul Ambrozie al Milanului, într-una din scrisorile sale, aminteşte şi el de rugăciunile ce se săvârşeau atunci când într-o localitate se primeau oseminte sfinte: „…să strângem, aşadar, sfintele moaşte şi să le ducem într-o clădire vrednică de ele şi toată ziua s-o prăznuim cu credincioasă supunere“ („Scrisori“, scrisoarea a XXII-a, 13).
Sursa: Ziarul Lumina