Cine dintre noi nu este întristat? De la cel sărman şi până la cel ce poartă diademă nu găseşti aici pace şi linişte desăvârşită. Şi toate acestea le trimite Domnul fiecăruia la timpul său şi pe măsura trebuinţei lui, pentru ca pe calea întristărilor şi a durerilor să ne ducă în Împărăţia cerului. Prin suferinţe se curăţă păcatele şi oamenii sunt feriţi de păcate şi li se încearcă credinţa.
Dacă soarele va străluci tot timpul, pe câmp totul se va veşteji, de aceea este nevoie de ploaie. Dacă va ploua tot timpul, totul va fi la pământ, de aceea este nevoie de vânt. Iar dacă vântul nu va fi de ajuns, este nevoie şi de furtună, ca să alunge toţi norii. Toate acestea omului îi sunt de folos la vremea lor, pentru că este schimbător.
Ce se dobândeşte cu trudă este şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui care întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi”. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.
Acea greşită concepţie despre mănăstirile de femei, pe care o împărtăşeai şi tu, este o cugetare lumească. Oamenii nu înţeleg că trebuie să existe o chemare dumnezeiască la această viaţă, chemare fără de care omul nu poate părăsi prin propriile puteri lumea cu plăcerile ei atrăgătoare şi amăgitoare, chiar dacă acestea sunt amestecate adeseori cu necazuri şi cu dureri.
Prin îndepărtarea de lume şi eliberarea de toate întâlnirile simţite, care atrag mintea şi gândirea, toată lucrarea duhovnicească devine mai vie, mai dulce, pentru că mintea, eliberându-se de toate pricinile de împrăştiere, începe să se concentreze în sine şi, prin aceasta, începe a simţi prezenţa lui Dumnezeu; frica şi iubirea evlavioasă devin mai sensibile şi simţitoare şi simţurile omului lăuntric înalt devin mai ascultătoare, adică mintea.
Chiar dacă nu am avut onoarea să vă cunosc personal, am auzit multe de la bieţii dumneavoastră consăteni despre cât de exemplară era viaţa familiei din care faceţi parte câtă vreme trăia tatăl dumneavoastră, şi ce duşmănie îngrozitoare vă desparte acum, încât mă văd nevoit să vă scriu, implorându-vă să vă veniţi în fire. Sunteţi fraţi! Încetaţi certurile, insultele şi acuzaţiile reciproce fără sfârşit! Nu daţi vrăjmaşului vostru această bucurie, căci el nu iubeşte nimic mai mult ca tulburarea păcii în familie.
Viața este fericire. Aceste cuvinte pot părea stranii. Cum poți numi fericire această viață, dacă la fiecare pas întâlnim eșecuri, dezamăgiri, amărăciune? Câtă durere suferă oamenii. Viața, spun unii, este muncă și adesea muncă ingrată – de unde să fie dar fericire? Și cu toate acestea, repet, viața este fericire…
Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.
Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!
„Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumătate şi jumătate, ci numai bărbaţi, care trăiesc în mare parte cu mintea (femeile trăiesc mai mult cu inima şi sentimentul), îi aud adeseori plângându-se că trăim într-o epocă grea, că azi are libertate completă orice fel de învăţătură ateistă şi erezie, că Biserica s-a făcut ţinta atacurilor multor duşmani. Şi că începe să stăpânească frica, ca nu cumva aceste valuri sălbatice ale necredinţei şi ale eresurilor s-o înece. Eu însă le spun:
Urmăreşte-ţi mişcările inimii tale şi doboară patimile care apar, mai ales, mândria, mânia, iuţimea, judecarea şi osândirea aproapelui. De ce plângem morţii altora când mortul nostru zace înaintea noastră – sufletul nostru cel omorât cu păcatele? Nu-i daţi voie inimii să se lege de bunurile stricăcioase ale lumii acesteia. Alungaţi din ea orice atracţie, deoarece numai într-o inimă liberă, eliberată de toate patimile, îşi poate face Domnul locaş.
Socotesc că aceste lucrări vă sunt dăunătoare: ispitirea înţelesului Scripturilor, care pentru noi sunt ascunse şi necunoscute, deoarece cunoaşterea lor înainte de vreme ne dăunează şi, înainte de a le îndeplini pe primele, este nefolositor să le cunoaştem pe celelalte; dar prin osteneli şi împlinirea poruncilor lesne de înţeles pentru noi, Dumnezeu ni le descoperă şi pe celelalte neînţelese de noi.
“Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Şi dintr-o data sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de nelinişte şi inima de întristare. Si omul simte ca, in starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omeneasca nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare sa-i priceapă durerea. Atunci omul se întoarce către Dumnezeu şi zice suspinând din inimă: Doamne, miluieşte-mă!
Cuviosul Marcu Ascetul, în Cuvântul despre pocăință, spune: adevărata lucrare pentru începători, pentru avansați și pentru desăvârșiți constă în: rugăciune, curățirea gândurilor și răbdarea necazurilor ce îi lovesc. Fără acestea trei, este cu neputință a săvârși celelalte virtuți. Nici rugăciunea însăși, fără curățirea gândurilor și fără răbdarea necazurilor, nu poate fi săvârșită.
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi. Mi se pare că aceasta vine din faptul că te socoți mai prejos de viaţa călugărească, dar mai presus decât mirenii: acesta este un orgoliu subţire şi te nelinişteşte. Cum să nu fie în lume oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, de vreme ce fără ei nici un oraş nu poate să dăinuie? Ne dovedeşte aceasta răspunsul pe care l-a dat Dumnezeu lui Avraam, că dacă se vor afla zece drepţi în Sodoma, nu va da pierzării cetatea, care a pierit numai după ce Domnul l-a scos din ea pe Lot cu familia lui.
Slavă lui Dumnezeu că ai fost în biserică măcar cu trupul, că măcar ai dorit să chemi pe Dumnezeu. Toată viaţa curge în deşertăciuni. Mintea petrece în gânduri deşarte şi printre ispite. Treptat, mintea atât de mult se va obişnui să-şi amintească de Dumnezeu, că, în forfota şi grijile lumeşti, fără să gândească, va gândi, fără să-şi amintească, îşi va aminti de El. Măcar dacă ar merge fără să se oprească. Dacă încă mai ai în tine această dorinţă de înaintare, să nu-ţi fie frică, căci corăbioara ta este întreagă şi îşi săvârşeşte călătoria pe marea vieţii, sub acoperământul crucii, şi nu trebuie să te temi de furtunile ce s-ar putea dezlănţui.