Pe vrăjmaşul şi gândurile rele care îţi provoacă ispite, să îi alungi cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Rugăciunea aceasta poate fi săvârşită în timpul oricărei îndeletniciri.
Dacă ar fi să privim un om sănătos şi un om aflat în suferinţă îndelungată şi să comparăm starea sufletească a amândurora, pe care dintre aceştia l-am numi fericit sau netrebnic – pe cel sănătos sau pe cel suferind? De exemplu, de câte ori bolnavă fiind, aţi adus pocăinţă pentru păcatele voastre înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, şi v-ați împărtăşit cu Sfintele Taine? În acelaşi timp, omul sănătos nici nu are vreme să se gândească la păcate, iar dacă se va întâmpla să ajuneze o dată pe an, o va face nu atât din osârdie, cât din politeţe, ca să spună: „Şi eu astăzi am postit”.
Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la familia Nilus în Schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?” – a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat: „Cum a putut stareţul să afle acest lucru?”.
Îţi recomand să te rogi cu simplitate. Nu dori şi nu aştepta să obţii rezultate impresionante sau „daruri” ale harului lui Dumnezeu. Consideră-te nevrednic de toate acestea. Numai astfel îţi vei găsi pacea interioară.
Dacă vrei să scapi de tristeţe, nu-ţi lipi inima de nimic şi de nimeni. Tristeţea provine din ataşamentul de lucrurile văzute.
Cuviosul Marcu Ascetul, în Cuvântul despre pocăință, spune: adevărata lucrare pentru începători, pentru avansați și pentru desăvârșiți constă în: rugăciune, curățirea gândurilor și răbdarea necazurilor ce îi lovesc. Fără acestea trei, este cu neputință a săvârși celelalte virtuți. Nici rugăciunea însăși, fără curățirea gândurilor și fără răbdarea necazurilor, nu poate fi săvârșită.
Astăzi, creştinii nu mai sunt torturaţi în arene, nu mai sunt arşi pe rug, bisericile sunt deschise, în ele se săvârşeşte slujba dumnezeiască, însă are loc un fenomen trist – mulţi oameni, chiar şi fără chinuri, renunţă la Hristos. Lumea îi prigoneşte pe robii lui Hristos prin ironie şi dispreţ, iar ei nu le pot îndura.
Când nu ai mult timp pentru a te ruga, mulţumeşte-te cu cât ai, iar Dumnezeu va primi buna îndreptare a voii tale; adu-ţi aminte că simţământul vameşului este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi în rugăciune, şi teme-te să preţuieşti rugăciunea ta: Dumnezeu trebuie să facă asta, nu noi. În vise nu trebuie să credem şi nu trebuie să ne tulburăm de ele: vrăjmaşul face o mulţime de meşteşugiri, numai ca să ne tulbure.
Dacă simţi că te-a cuprins mânia, păstrează tăcerea şi nu spune nimic până când nu ţi se potoleşte inima prin rugăciune neîncetată şi mustrări de conştiinţă.
Cine dintre noi nu este întristat? De la cel sărman şi până la cel ce poartă diademă nu găseşti aici pace şi linişte desăvârşită. Şi toate acestea le trimite Domnul fiecăruia la timpul său şi pe măsura trebuinţei lui, pentru ca pe calea întristărilor şi a durerilor să ne ducă în Împărăţia cerului. Prin suferinţe se curăţă păcatele şi oamenii sunt feriţi de păcate şi li se încearcă credinţa.
Dacă soarele va străluci tot timpul, pe câmp totul se va veşteji, de aceea este nevoie de ploaie. Dacă va ploua tot timpul, totul va fi la pământ, de aceea este nevoie de vânt. Iar dacă vântul nu va fi de ajuns, este nevoie şi de furtună, ca să alunge toţi norii. Toate acestea omului îi sunt de folos la vremea lor, pentru că este schimbător.
Ce se dobândeşte cu trudă este şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui care întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi”. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.
Acea greşită concepţie despre mănăstirile de femei, pe care o împărtăşeai şi tu, este o cugetare lumească. Oamenii nu înţeleg că trebuie să existe o chemare dumnezeiască la această viaţă, chemare fără de care omul nu poate părăsi prin propriile puteri lumea cu plăcerile ei atrăgătoare şi amăgitoare, chiar dacă acestea sunt amestecate adeseori cu necazuri şi cu dureri.
Prin îndepărtarea de lume şi eliberarea de toate întâlnirile simţite, care atrag mintea şi gândirea, toată lucrarea duhovnicească devine mai vie, mai dulce, pentru că mintea, eliberându-se de toate pricinile de împrăştiere, începe să se concentreze în sine şi, prin aceasta, începe a simţi prezenţa lui Dumnezeu; frica şi iubirea evlavioasă devin mai sensibile şi simţitoare şi simţurile omului lăuntric înalt devin mai ascultătoare, adică mintea.
Chiar dacă nu am avut onoarea să vă cunosc personal, am auzit multe de la bieţii dumneavoastră consăteni despre cât de exemplară era viaţa familiei din care faceţi parte câtă vreme trăia tatăl dumneavoastră, şi ce duşmănie îngrozitoare vă desparte acum, încât mă văd nevoit să vă scriu, implorându-vă să vă veniţi în fire. Sunteţi fraţi! Încetaţi certurile, insultele şi acuzaţiile reciproce fără sfârşit! Nu daţi vrăjmaşului vostru această bucurie, căci el nu iubeşte nimic mai mult ca tulburarea păcii în familie.
Viața este fericire. Aceste cuvinte pot părea stranii. Cum poți numi fericire această viață, dacă la fiecare pas întâlnim eșecuri, dezamăgiri, amărăciune? Câtă durere suferă oamenii. Viața, spun unii, este muncă și adesea muncă ingrată – de unde să fie dar fericire? Și cu toate acestea, repet, viața este fericire…