“Gândurile care aduc descumpănire şi nelinişte sunt de la diavol. Gândurile după Dumnezeu aduc siguranţă, îndrăzneală şi pace.
Cât despre oamenii care trăiesc, chipurile, o anumită fericire, deşi nu au o viaţă duhovnicească şi deşi nu se interesează de trăirea creştină autentică, de trăirea interioară, şi sunt plini de pace şi de fericire, ei bine, află că aceştia trăiesc o pace falsă – pacea stricăcioasă a lumii acesteia -, nu adevărata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
Aici trebuie să cugetăm atât despre faptele cele bune şi rele, cât şi despre consecinţele acestora. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că n-am fost creaţi doar ca să mâncăm bine, să trăim în plăcerea noastră şi să chefuim, şi să ne veselim până la nebunie. Suntem făcuţi pentru a face binele, prin care dobândim, în această existenţă scurtă, viaţa veşnică şi fericită, la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.
Tristeţea provine şi din alte cauze: din cauza iubirii de sine, jignire sau din cauza a ceva ce nu se întâmplă precum vrem noi; de asemenea şi din cauza înfumurării, când omul vede că cei egali lui se bucură de avantaje; în urma unor evenimente neplăcute, prin care se încearcă credinţa noastră în Pronia lui Dumnezeu şi nădejdea în milostivirea şi ajutorul Său atotputernic. Iar credinţa şi nădejdea adeseori ne sunt sărăcăcioase, din care pricină ne şi chinuim.
Biruirea Patimilor
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
O femeie, cândva, i-a spus:
– Părinte, mă mânii foarte repede.
„Doamne, dă‑mi mie să întâmpin cu linişte sufletească tot ceea ce îmi va aduce ziua care vine. Dă‑mi mie să mă încredinţez cu totul voii Tale sfinte…” Rugăciunea ultimilor stareţi optineni este introdusă astăzi în multe cărţi de rugăciuni. A fost alcătuită în vremuri când nimeni din obştea monahală a Optinei nu ştia la începutul zilei ce se va întâmpla cu mânăstirea până la asfinţitul soarelui. În 1923, Pustia Optina a fost lovită din nou: „cooperativa agricolă” sub a cărei formă a existat o vreme mânăstirea a fost desfiinţată, iar în locul acesteia s‑a înfiinţat un muzeu. Bisericile, trapeza, schitul, 70 de hectare de pădure ce aparţineau mânăstirii şi chiar cimitirul au intrat sub administrarea muzeului. Au fost lăsaţi zece‑cincisprezece monahi, în calitate de paznici şi muncitori, iar celorlalţi li s‑a poruncit să părăsească mânăstirea. Datorită rugăciunilor ţăranilor, monahilor li s‑a permis să mai slujească în biserica Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia. Părintelui Nikon Beliaev i s‑a îngăduit să rămână preot slujitor. Ca un căpitan al unei corăbii ce naufragiază, Părintele Nikon nu a părăsit mânăstirea până în ultima clipă.
Fugi întotdeauna de ceea ce este prea mult și prea puțin în virtute, și caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui și cu măsura cuvenită.
Iată ce e prea mult: postul și privegherea prelungite, goliciunea, lanțurile și celelalte pe care țile iei asupră-ți mai presus de puterile tale; iar calea de mijloc e a mânca în fiecare zi, numai nu până la saț, a dormi potrivit și a te osteni și a face toate după predania cea credincioasă a Bisericii și după tipicul călugăresc – că oarecare din Părinți a zis: „Ce este peste măsură este de la demoni”.
Sfântul Proroc David spune despre oamenii din prezent, că toţi se vor abate de la calea dreaptă.
În pofida acestui fapt vă sfătuiesc, preaiubiţii mei, să păstraţi în voi, cu toate puterile, duhul bunei credinţe, adică să vă însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci când mâncaţi şi când beţi, ieşind din casă şi intrând, şi la începutul oricărei lucrări; cei împrejmuiţi cu Sfânta Cruce sunt înfricoşători pentru vrăjmaşul, cu toate că unora care gândesc greşit li se pare o nebunie să facă aşa, adică (spun ei): „ce vor zice ceilalţi despre noi?”
În orice necaz, şi în boală, şi în sărăcie, şi în strâmtorare, şi în nepricepere, şi în toate neplăcerile e mai bine să gândiţi şi să vorbiţi cu sine mai puţin, şi prin rugăciune, deşi scurtă, să vă apropiaţi de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru că aşa va fugi duhul tristeţii amare, iar inima se va umple de nădejde în Dumnezeu şi de bucurie.
Ca şi când nu te-ar fi lovit necazul, ca şi cum nu ţi s-ar fi întâmplat nici o nenorocire, să spui:
Cred că nu ai virtuţile trebuincioase pentru mântuire: smerenie şi răbdare; învaţă-le pe acestea. Pentru că nemincinos este Dumnezeu, Care a zis: „Căutaţi şi veţi afla; cereţi şi vi se va da vouă” (Matei 7:7).
Iar dacă ţi s-ar fi dat aceste bunuri, atunci nu le-ai mai fi căutat şi ai fi căzut în mândrie. Aşa că, smereşte-te şi te roagă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Şi-ţi este de ajuns. Toate cele de trebuinţă, la vremea lor, ţi le va da Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Anatolie de la Optina, Filocalia de la Optina, vol.1, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 146
Îngâmfarea – această săgeată diavolească fină – răneşte în ascuns inima şi sămânţa ei este semănată în taină, astfel încât încetul cu încetul se dezvoltă în tine fariseul, iar apoi te dedai cu totul mândriei şi acesta este domeniul diavolului.
Luaţi seama, mai ales, să nu se strecoare în voi gândul hoţoman că trăiţi mai bine şi mai atent decât ceilalţi; el este atât de primejdios, încât, sălăşluindu-se ca bobul de mac în inimă, nici nu vezi cum creşte, până când ajunge la fariseul matur şi se dedă cu totul mândriei şi aşa mai departe. Iar înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos care se căieşte decât un drept care se mândreşte.
Nimeni nu te învinuieşte de nimic, doar tu însăţi încetează să-i învinuieşti pe alţii şi linişteşte-te. Nu are nici un rost să-i învinuieşti pe alţii; dacă ai dreptate desăvârşită, atunci fii liniştit/ă.
Conştiinţa curată îşi este ei însăşi liniştire; de ce să căutăm la alţii dreptate sau vină? Fiecare din faptele personale fie se va proslăvi, fie se va ruşina.
Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia creștină, Editura Platytera, p. 159
Dacă te tulbură faptele și păcatele aproapelui și-ți fură liniștea sufletească, amintește-ți despre aceasta:
a) Dacă greșeala aproapelui, pe care ai dori s-o îndrepți, îți tulbură liniștea ta sufletească și te enervează, atunci și tu greșești și, prin urmare, nu poți îndrepta greșeala prin greșeală, ea se îndreaptă prin blândețe.
Mântuirea este cu putință și în bogăție, și în sărăcie. Sărăcia în sine nu mântuiește, dar poți avea milioane, cu inima la Domnul, și să te mântuiești.
De exemplu Filaret cel Milostiv avea o avere enormă, dar prin ea și-a dobândit Împărăția Cerească ajutând celor săraci și în nevoi. Avraam a fost și el foarte bogat: bogăția lui în acele timpuri consta în mulțime de turme, însă aceasta nu l-a împiedicat să se mântuiască.
Trebuie să venim la slujbe până a începe să bată clopotele, ca sunetul lor să ne găsească în biserică. De ce? Pentru că atunci în biserică intră Maica Domnului. Cândva am citit despre aceasta, iar mai târziu, și despre părintele Paisie Kieveanul.
Acesta era un nevoitor – călugăr nebun pentru Hristos. Odată venise la vecernie; bătuseră clopotele, iar în biserică nu era nimeni. Paraclisierul, terminându-și treaba, ieșise și părintele Paisie a rămas singur.
Cuvioşii stareţi de la Optina au ajuns să fie pentru Rusia adevăraţi luminători ai credinţei vii. Puterea harului dumnezeiesc, care a umplut de bucurie şi dragoste inimile stareţilor, i-a făcut tămăduitori ai sufletelor omeneşti.
De aceea, cartea de faţă cuprinde învăţătura mântuitoare a stareţilor purtători de har ai Optinei. În ea au fost adunate sfaturi şi poveţe spicuite din vieţile, învăţăturile şi din mai mult de trei sute de scrisori nepublicate ale acestora.