Cuviosul Ilarion i-a învăţat pe oameni mult despre suportarea jignirilor fără mânie şi cu blândeţe. I-a învăţat să le primească cu mustrări de conştiinţă, ca fiind trimise de Voia lui Dumnezeu pentru păcatele lor, spre folosul sufletesc.
Să nu te ruşinezi când părintele duhovnic îţi descoperă bubele şi fii pregătit să primeşti de la el mustrarea pentru păcatele tale, ca să eviţi prin ea ruşinea veşnică.
Când intri în biserică, să-ţi aduci aminte că ea este casa lui Dumnezeu. Să stai în ea cugetând neîncetat în mintea ta că te afli în casa Lui. Şi să nu laşi nici o clipă să fugă din mintea ta gândul că Dumnezeu Se afla alături de tine. Şi să nu-ţi îngădui niciodată, sub nici un motiv, vreo libertate şi vreun confort în mişcările tale, cât timp te afli înlăuntrul bisericii.
Cu cât trăieşti mai atent şi mai aspru, cu atât mai sălbatic te ataca vrăjmaşul. Încearcă să te tragă în păcat mai ales în sărbători.
Slavă lui Dumnezeu că ai fost în biserică măcar cu trupul, că măcar ai dorit să chemi pe Dumnezeu. Toată viaţa curge în deşertăciuni. Mintea petrece în gânduri deşarte şi printre ispite. Treptat, mintea atât de mult se va obişnui să-şi amintească de Dumnezeu, că, în forfota şi grijile lumeşti, fără să gândească, va gândi, fără să-şi amintească, îşi va aminti de El. Măcar dacă ar merge fără să se oprească.
Mântuirea noastră depinde de credinţa şi nădejdea în mila lui Dumnezeu, de lăsarea noastră şi a tuturor în voia Lui cea sfântă.
Fără mustrare de sine, smerenie, răbdare şi dragoste, este cu neputinţă a ne mântui; cu aceste mijloace, şi luptele se uşurează, şi cursele vrăjmaşului se nimicesc. (Sfântul Macarie)
Ce putem face? Aşa a orânduit Domnul, ca viaţa noastră vremelnică să nu treacă fără necazuri, precum s-a spus: nu există cap fără dureri, nici inimă fără tristeţi. Dar mai uimitor decât toate este faptul că nici un om sfânt, oricât de sfânt şi desăvârşit ar fi fost el, nu şi-a petrecut viaţa fără să fi îndurat ceva, şi aceasta pentru ca omul să nu se înalţe pe sine. Şi dacă sfinţii au îndurat, noi cu atât mai mult trebuie să îndurăm!
“Gândurile care aduc descumpănire şi nelinişte sunt de la diavol. Gândurile după Dumnezeu aduc siguranţă, îndrăzneală şi pace.
Cât despre oamenii care trăiesc, chipurile, o anumită fericire, deşi nu au o viaţă duhovnicească şi deşi nu se interesează de trăirea creştină autentică, de trăirea interioară, şi sunt plini de pace şi de fericire, ei bine, află că aceştia trăiesc o pace falsă – pacea stricăcioasă a lumii acesteia -, nu adevărata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
Aici trebuie să cugetăm atât despre faptele cele bune şi rele, cât şi despre consecinţele acestora. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că n-am fost creaţi doar ca să mâncăm bine, să trăim în plăcerea noastră şi să chefuim, şi să ne veselim până la nebunie. Suntem făcuţi pentru a face binele, prin care dobândim, în această existenţă scurtă, viaţa veşnică şi fericită, la care toţi suntem chemaţi prin harul lui Dumnezeu.
Tristeţea provine şi din alte cauze: din cauza iubirii de sine, jignire sau din cauza a ceva ce nu se întâmplă precum vrem noi; de asemenea şi din cauza înfumurării, când omul vede că cei egali lui se bucură de avantaje; în urma unor evenimente neplăcute, prin care se încearcă credinţa noastră în Pronia lui Dumnezeu şi nădejdea în milostivirea şi ajutorul Său atotputernic. Iar credinţa şi nădejdea adeseori ne sunt sărăcăcioase, din care pricină ne şi chinuim.
Biruirea Patimilor
Ucenicul: Vreau mult să mă pot îndrepta, dar sunt în continuare tulburat de dorinţele pătimaşe. Ce pot face să le biruiesc?
O femeie, cândva, i-a spus:
– Părinte, mă mânii foarte repede.
„Doamne, dă‑mi mie să întâmpin cu linişte sufletească tot ceea ce îmi va aduce ziua care vine. Dă‑mi mie să mă încredinţez cu totul voii Tale sfinte…” Rugăciunea ultimilor stareţi optineni este introdusă astăzi în multe cărţi de rugăciuni. A fost alcătuită în vremuri când nimeni din obştea monahală a Optinei nu ştia la începutul zilei ce se va întâmpla cu mânăstirea până la asfinţitul soarelui. În 1923, Pustia Optina a fost lovită din nou: „cooperativa agricolă” sub a cărei formă a existat o vreme mânăstirea a fost desfiinţată, iar în locul acesteia s‑a înfiinţat un muzeu. Bisericile, trapeza, schitul, 70 de hectare de pădure ce aparţineau mânăstirii şi chiar cimitirul au intrat sub administrarea muzeului. Au fost lăsaţi zece‑cincisprezece monahi, în calitate de paznici şi muncitori, iar celorlalţi li s‑a poruncit să părăsească mânăstirea. Datorită rugăciunilor ţăranilor, monahilor li s‑a permis să mai slujească în biserica Icoanei Maicii Domnului Kazanskaia. Părintelui Nikon Beliaev i s‑a îngăduit să rămână preot slujitor. Ca un căpitan al unei corăbii ce naufragiază, Părintele Nikon nu a părăsit mânăstirea până în ultima clipă.
Fugi întotdeauna de ceea ce este prea mult și prea puțin în virtute, și caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui și cu măsura cuvenită.
Iată ce e prea mult: postul și privegherea prelungite, goliciunea, lanțurile și celelalte pe care țile iei asupră-ți mai presus de puterile tale; iar calea de mijloc e a mânca în fiecare zi, numai nu până la saț, a dormi potrivit și a te osteni și a face toate după predania cea credincioasă a Bisericii și după tipicul călugăresc – că oarecare din Părinți a zis: „Ce este peste măsură este de la demoni”.
Sfântul Proroc David spune despre oamenii din prezent, că toţi se vor abate de la calea dreaptă.
În pofida acestui fapt vă sfătuiesc, preaiubiţii mei, să păstraţi în voi, cu toate puterile, duhul bunei credinţe, adică să vă însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci când mâncaţi şi când beţi, ieşind din casă şi intrând, şi la începutul oricărei lucrări; cei împrejmuiţi cu Sfânta Cruce sunt înfricoşători pentru vrăjmaşul, cu toate că unora care gândesc greşit li se pare o nebunie să facă aşa, adică (spun ei): „ce vor zice ceilalţi despre noi?”
În orice necaz, şi în boală, şi în sărăcie, şi în strâmtorare, şi în nepricepere, şi în toate neplăcerile e mai bine să gândiţi şi să vorbiţi cu sine mai puţin, şi prin rugăciune, deşi scurtă, să vă apropiaţi de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru că aşa va fugi duhul tristeţii amare, iar inima se va umple de nădejde în Dumnezeu şi de bucurie.
Ca şi când nu te-ar fi lovit necazul, ca şi cum nu ţi s-ar fi întâmplat nici o nenorocire, să spui:
Cred că nu ai virtuţile trebuincioase pentru mântuire: smerenie şi răbdare; învaţă-le pe acestea. Pentru că nemincinos este Dumnezeu, Care a zis: „Căutaţi şi veţi afla; cereţi şi vi se va da vouă” (Matei 7:7).
Iar dacă ţi s-ar fi dat aceste bunuri, atunci nu le-ai mai fi căutat şi ai fi căzut în mândrie. Aşa că, smereşte-te şi te roagă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Şi-ţi este de ajuns. Toate cele de trebuinţă, la vremea lor, ţi le va da Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Anatolie de la Optina, Filocalia de la Optina, vol.1, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 146
Îngâmfarea – această săgeată diavolească fină – răneşte în ascuns inima şi sămânţa ei este semănată în taină, astfel încât încetul cu încetul se dezvoltă în tine fariseul, iar apoi te dedai cu totul mândriei şi acesta este domeniul diavolului.
Luaţi seama, mai ales, să nu se strecoare în voi gândul hoţoman că trăiţi mai bine şi mai atent decât ceilalţi; el este atât de primejdios, încât, sălăşluindu-se ca bobul de mac în inimă, nici nu vezi cum creşte, până când ajunge la fariseul matur şi se dedă cu totul mândriei şi aşa mai departe. Iar înaintea lui Dumnezeu este mai bun un păcătos care se căieşte decât un drept care se mândreşte.