Dacă mântuirea în Hristos este singurul ţel al vieţii noastre, tot ce facem va fi rugăciune, slujire a liturghiei.
Tot ceea ce faceţi, lucrarea voastră, vă poate fi mântuitoare
Pr. Sofronie Saharov
Dobândirea Împărăției iubirii Tatălui este legată de multe suferințe
„… Însuși Tatăl iubește pe voi, căci voi pe Mine ați iubit” (Ioan 16, 27). Nu fără tristețe îmi amintesc de anii tinereții, când înțelesul acestor cuvinte îmi era ținut. Gândesc: de veacuri se tot repetă multe cuvinte izvorâte din ceruri, în cele mai diferite feluri și chipuri, dar ele nu stârnesc răspunsul cuvenit în inimile împietrite, în gândurile stinse pentru lumea cea de Sus.
Isihasmul este absolut necesar în duhovnicie
Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă“ – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere.
A te hotărî să urmezi lui Hristos înseamnă a te expune suferinței. Este de neocolit!
De ce este nevoie de Ghetsimani și de Golgota pentru mântuirea lumii? Învrăjbirea între Hristos și lume este cu totul de neînțeles.
Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferințele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină, această tragedie pe pământ este urmarea neascultării.
PS Ignatie: „Mândria ne transformă în fiinţe anxioase, neliniștite, permanent agitate și, mai ales, nemulţumite. Smerenia aduce liniște în sufletul omului”
Memoria liturgică a zilei de astăzi (11 iulie) ne pune spre pomenire pe unul dintre Sfinţii care au trăit în vremurile noastre – Sfântul Sofronie de la Essex – cel care, conform mărturiei sale din lucrarea autobiografică („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”), și-a însușit, încă din tinereţe, gândul veșniciei.
Slujirea proorocească a cuvântului lui Dumnezeu la Sfântul Sofronie
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.
Copiii nu sunt creaţiile noastre, ci fiii lui Dumnezeu
Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.
Hristos este temeiul vieţii mele
Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veșnic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.
Și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul și nici nu-ți dai seama când a plecat…
Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”.
Cel mai mare păcat al zilelor noastre: oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere
Copiii noștri au devenit incapabili pentru credință. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veșnic. Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceștia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenței noastre, drept ziua nașterii noastre la viața cea mai înaltă, la plinătatea vieții ce aparține lui Dumnezeu.
Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte…
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea că, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială:
Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii
Dumnezeu a slăvit-o pe Maica Domnului şi a păstrat-o în tăcere. Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii. De aceea, Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viaţa ei trupească. Biserica însă a slăvit-o.”
Când îţi alegi un duhovnic, este suficient ca el să-L iubească pe Hristos
Odată i-am adresat Părintelui Sofronie următoarea întrebare: „Care este legătura dintre duhovnic şi fiul sau fiica sa duhovnicească?” Răspunsul său a fost succint, constând dintr-un singur cuvânt „împreună-călătorirea”.
Nu deznădăjduiţi, nici chiar în situaţii disperate
Lumea cunoaşte, de la începutul secolului al XX-lea, o perioadă de războaie neîntrerupte, mari şi mici. Pretutindeni, ziua de mâine este nesigură. Se ştie că frigul năprasnic ucide orice formă de viaţă, la fel de sigur ca focul. Iar războaiele au luat această îndoită caracteristică. Pentru a declanşa războiul, oamenii se luptă cu focul – când este cu putinţă.
Oare tu te-ai răstignit pentru ei?
Iată una din întâmplările mele, petrecută în Franţa, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos (1925).
Care este lucrul cel mai însemnat în viaţa noastră?
Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.
Când răspundem la violenţă cu violenţă nu facem nimic
Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă (cuvânt rostit în anul 1981). Starea noastră trebuie să fie martirică. „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).