Numai cei care s-au apropiat de focul ceresc cu frică şi cu cutremur ajung să cunoască darurile cele mai înalte ale lui Dumnezeu; cei care-şi păstrează statornic în inimile lor o părere smerită despre ei înşişi; care îşi păstrează o conştiinţă curată nu numai faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de semenii lor, faţă de animale – chiar şi faţă de lucrurile materiale produse de munca oamenilor, îngrijindu-se de întreaga creaţie.
Rugăciunea oferită în smerenie uneşte inima şi mintea, şi chiar trupul simte căldura şi energia sfinţită ce iese din Numele lui Iisus. După o vreme – durata acestui interval diferă la fiecare dintre noi –, rugăciunea poate deveni starea noastră permanentă, însoţindu-ne în tot ceea ce facem.
Rugăciunea va fi cu noi atunci când vorbim şi atunci când tăcem. Nu ne va părăsi când lucrăm – şi mulţi (sau poate nu mulţi) simt rugăciunea chiar şi atunci când dorm. Când prin această rugăciune prezenţa dumnezeiască devine atât de intensă încât mintea e atrasă de contemplaţie, tot ceea ce experiem ne inspiră cuvinte asemănătoare acelora din Sfânta Scriptură. Duhul nostru va cânta imne asemănătoare celor ale profeţilor din vechime; va alcătui noi cântece de laudă.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 149