Viaţa veşnică ni s-a arătat – viaţa veşnică „ce era de la-nceput, pe care am auzit-o, pe care cu ochii noştri am văzut-o şi mâinile noastre au pipăit-o” (I In. 1, 1). Şi cu toate acestea, în cel de-al doilea secol al istoriei descrise de Noul Testament, lumea continuă să trăiască în masă ca şi cum am fi încă în Vechiul Testament, fără nici cea mai vagă aşteptare a lui Mesia ce urmează să vină. Mai mult, nu ne ridicăm nici măcar la nivelul Legii lui Moise.
– Ţelul căsătoriei este împreună-lucrarea soților cu Dumnezeu pentru a naşte fii şi fiice lui Dumnezeu. În vremea alegerii este trebuință de rugăciune, de multă rugăciune, pentru a se face o alegere bună, pentru a se găsi persoana potrivită acestui țel.
Străduiţi-vă să nu acuzaţi niciodată pe altul, ci rugaţi-vă pentru el. A judeca pe cineva pentru lipsurile pe care le are, înseamnă să nu-ţi vezi propriile tale defecte.
Infricoşător să ne gândim că oamenii preferă orice lucru din această lume, slavei veşnice pe care Fiul Cel împreună veşnic cu Tatăl ne-o oferă El Însuşi.
Astăzi este imposibil să impunem în totalitate rânduielile Bisericii. Pentru că sunteţi atât de diferiţi unii de alţii; fixaţi-vă fiecare o măsură a postului.
Dezavantajul rânduielilor canonice este acela că liniştesc conştiinţa acelora care pot să le păzească şi le dau sentimentul că sunt mântuiţi.
Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea.
Pentru a te ruga „în Numele Său” e oare necesar să înţelegem semnificaţia lui, atributele lui, natura lui? Da. Nu numai că este necesar, dar este chiar esenţial, dacă e ca bucuria noastră să fie deplină. Asimilarea adâncurilor inepuizabile ale vieţii în Hristos cere toată tăria noastră, efortul necontenit de o viaţă.
Numai cei care s-au apropiat de focul ceresc cu frică şi cu cutremur ajung să cunoască darurile cele mai înalte ale lui Dumnezeu; cei care-şi păstrează statornic în inimile lor o părere smerită despre ei înşişi; care îşi păstrează o conştiinţă curată nu numai faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de semenii lor, faţă de animale – chiar şi faţă de lucrurile materiale produse de munca oamenilor, îngrijindu-se de întreaga creaţie.
Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Prin această rugăciune, Părintele cere binecuvântarea lui Dumnezeu ca în vremea întregii zile să lucreze după voia Acestuia. Scrie: „Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-o ai dat pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum să le săvârşesc pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea eşti”.
Dacă mântuirea în Hristos este singurul ţel al vieţii noastre, tot ce facem va fi rugăciune, slujire a liturghiei.
„… Însuși Tatăl iubește pe voi, căci voi pe Mine ați iubit” (Ioan 16, 27). Nu fără tristețe îmi amintesc de anii tinereții, când înțelesul acestor cuvinte îmi era ținut. Gândesc: de veacuri se tot repetă multe cuvinte izvorâte din ceruri, în cele mai diferite feluri și chipuri, dar ele nu stârnesc răspunsul cuvenit în inimile împietrite, în gândurile stinse pentru lumea cea de Sus.
Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă“ – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere.
De ce este nevoie de Ghetsimani și de Golgota pentru mântuirea lumii? Învrăjbirea între Hristos și lume este cu totul de neînțeles.
Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferințele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină, această tragedie pe pământ este urmarea neascultării.
Memoria liturgică a zilei de astăzi (11 iulie) ne pune spre pomenire pe unul dintre Sfinţii care au trăit în vremurile noastre – Sfântul Sofronie de la Essex – cel care, conform mărturiei sale din lucrarea autobiografică („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”), și-a însușit, încă din tinereţe, gândul veșniciei.
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.