Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea.
Pentru a te ruga „în Numele Său” e oare necesar să înţelegem semnificaţia lui, atributele lui, natura lui? Da. Nu numai că este necesar, dar este chiar esenţial, dacă e ca bucuria noastră să fie deplină. Asimilarea adâncurilor inepuizabile ale vieţii în Hristos cere toată tăria noastră, efortul necontenit de o viaţă.
Numai cei care s-au apropiat de focul ceresc cu frică şi cu cutremur ajung să cunoască darurile cele mai înalte ale lui Dumnezeu; cei care-şi păstrează statornic în inimile lor o părere smerită despre ei înşişi; care îşi păstrează o conştiinţă curată nu numai faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de semenii lor, faţă de animale – chiar şi faţă de lucrurile materiale produse de munca oamenilor, îngrijindu-se de întreaga creaţie.
Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Prin această rugăciune, Părintele cere binecuvântarea lui Dumnezeu ca în vremea întregii zile să lucreze după voia Acestuia. Scrie: „Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-o ai dat pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum să le săvârşesc pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea eşti”.
Dacă mântuirea în Hristos este singurul ţel al vieţii noastre, tot ce facem va fi rugăciune, slujire a liturghiei.
„… Însuși Tatăl iubește pe voi, căci voi pe Mine ați iubit” (Ioan 16, 27). Nu fără tristețe îmi amintesc de anii tinereții, când înțelesul acestor cuvinte îmi era ținut. Gândesc: de veacuri se tot repetă multe cuvinte izvorâte din ceruri, în cele mai diferite feluri și chipuri, dar ele nu stârnesc răspunsul cuvenit în inimile împietrite, în gândurile stinse pentru lumea cea de Sus.
Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă“ – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere.
De ce este nevoie de Ghetsimani și de Golgota pentru mântuirea lumii? Învrăjbirea între Hristos și lume este cu totul de neînțeles.
Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferințele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină, această tragedie pe pământ este urmarea neascultării.
Memoria liturgică a zilei de astăzi (11 iulie) ne pune spre pomenire pe unul dintre Sfinţii care au trăit în vremurile noastre – Sfântul Sofronie de la Essex – cel care, conform mărturiei sale din lucrarea autobiografică („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”), și-a însușit, încă din tinereţe, gândul veșniciei.
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.
Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.
Niciodată nu trebuie să te compari cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricât de mic ar fi, este mare înaintea Celui Veșnic; Dumnezeu face cu fiecare om o unică legătură a inimii.
Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”.
Deoarece femeile vremii noastre au pierdut această conştiinţă înaltă, au început să nască prunci după trup. Copiii noştri au devenit incapabili pentru credinţă. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veşnic.
Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde şi nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceştia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenţei noastre, drept ziua naşterii noastre la viaţa cea mai înaltă, la plinătatea vieţii ce aparţine lui Dumnezeu.
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea că, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: