Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”.
Deoarece femeile vremii noastre au pierdut această conştiinţă înaltă, au început să nască prunci după trup. Copiii noştri au devenit incapabili pentru credinţă. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veşnic.
Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde şi nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceştia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenţei noastre, drept ziua naşterii noastre la viaţa cea mai înaltă, la plinătatea vieţii ce aparţine lui Dumnezeu.
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea că, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială:
Dumnezeu a slăvit-o pe Maica Domnului şi a păstrat-o în tăcere. Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii. De aceea, Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viaţa ei trupească. Biserica însă a slăvit-o.”
Odată i-am adresat Părintelui Sofronie următoarea întrebare: „Care este legătura dintre duhovnic şi fiul sau fiica sa duhovnicească?” Răspunsul său a fost succint, constând dintr-un singur cuvânt „împreună-călătorirea”.
Lumea cunoaşte, de la începutul secolului al XX-lea, o perioadă de războaie neîntrerupte, mari şi mici. Pretutindeni, ziua de mâine este nesigură. Se ştie că frigul năprasnic ucide orice formă de viaţă, la fel de sigur ca focul. Iar războaiele au luat această îndoită caracteristică. Pentru a declanşa războiul, oamenii se luptă cu focul – când este cu putinţă.
Iată una din întâmplările mele, petrecută în Franţa, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos (1925).
Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.
Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă (cuvânt rostit în anul 1981). Starea noastră trebuie să fie martirică. „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).
Aș vrea să vorbesc cu voi astăzi și pe o altă temă. Nu demult ne-a vizitat un preot rus. Și într-o discuție între patru ochi m-a întrebat:
„Părerea generală despre educaţia copiilor este următoarea: este nevoie de grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie să se facă cu rugăciune. Soţii trebuie să înceapă cu zel viaţa lor şi cu rugăciune, să-i lumineze Dumnezeu pe copiii care se vor naşte, ca să devină copiii Lui.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Arhimandritul Sofronie (Saharov), cunoscut şi ca Stareţul Sofronie de la Essex, a fost ucenicul şi biograful Sf. Siluan Athonitul, precum şi cel ce a compilat şi îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfârşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.
Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.
Vorbind despre Dumnezeu ca dragoste, părintele scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest adevăr. Un loc al epistolei sale este deosebit de limpede:
„De mult m-am încredinţat că Dumnezeu este dragoste, după care însetează fiecare dintre noi.