Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă“ – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere. Oamenii ne numesc “Părinţi”, dar, oare, suntem noi cu adevărat părinţi? Oare, cuvântul nostru pricinuieşte cu adevărat în ei o înnoire, le dăruieşte el o nouă naştere? Dacă da, atunci e drept ca oamenii să ne numească „Părinţi”. Dacă nu, atunci nu suntem vrednici de acest nume. Isihasmul ne dezvăluie şi înţelesul adânc al Scripturilor. Toate cuvintele sfinte din Scriptură purced din vârful piramidei răsturnate a lui Dumnezeu şi, dacă ne coborâm acolo unde Se află Hristos, în noi se naşte o afinitate cu aceste cuvinte. Prin urmare, dacă nu ne răstignim mintea prin poruncile evanghelice şi nu coborâm în inimă, nu putem participa cum se cuvine la Sfânta Liturghie, nu-i putem ajuta pe oamenii care vin la spovedanie şi nu putem pricepe înţelesul deplin al cuvântului lui Dumnezeu. Atunci scopul vieţuirii noastre pe pământ rămâne neîmplinit.
Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, 2014