Multă vreme nu am înţeles tâlcul orbului din naştere. Nu înţelegeam explicaţia lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este între noi şi Iisus! Noi dăm să trecem cât mai repede pe lângă “lazării” lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, pentru că suntem incapabili în faţa ei. Bani n-avem, putere n-avem, inimă n-avem – n-avem nimic în faţa suferinţei. Deci fugind de “lazări”, fugim de propria noastră nimicnicie.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viaţă o copilă de 12 ani. Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba, chiar L-a furat pe drum. Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus. Oare de unde ştia femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui? O ştia din credinţă şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi, bolnava a furat-o printr-o atingere materială. Sluga sutaşului este un caz de tămăduire de la distanţă, prin credinţă, adusă de două delegaţii şi e pur spirituală.
Credinţa e un risc al raţiunii. Dar nicidecum o anulare ci dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absolutizare a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei. Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte.
Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult mai prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a împins ştiinţa până la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi în urechile surzilor.
Personalitatea este o înzestrare sufletească neobişnuită. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic şi mult mai limpede. Toţi creştinii au sigur câte un talant, dar unii au şi câte doi, iar alţii şi câte cinci.
Talanţii sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare, o inimă mai largă, o mare capacitate de dragoste, o voinţă mai puternică, o memorie mai bună, o ingeniozitate înnăscută.
Împărăţia lui Dumnezeu este făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, asemenea copiilor, oamenilor ce au venit la Iisus aduși de copii. Deci, cum să nu Se supere Împăratul, când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus este interzis? Iată o supărare a lui Iisus. Supărarea că copiii nu sunt lăsaţi, de mici să vină la Iisus. Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii. Indiferent cum este dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu este Tatăl sufletului şi cele ce lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru. Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie.
Nașterea Veșnicului în timp, Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de ființă, prunc în brațele Fecioarei, nu poate rămâne un fapt divers în finele timpului. Nașterea lui Iisus nu e un fapt care să poată fi ros cu dintele timpului, un fapt sortit învechirii.
Ca să ne dăm seama de semnificația cosmică pe care o are Nașterea din Betleem, o integrăm între marile referințe ale lui Dumnezeu la întreaga creație.
Patru mari intervenții ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicație și un Sens. Acestea sunt următoarele:
1. „Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineaţă, cu o cuvenită luare aminte, e mai fericit şi mai liniştit tot restul zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o preocupă de dimineaţă, ca o piatră de moară, care macină în restul zilei grâu sau neghină.”
2. „Fără milostenie însăşi rugăciunea e fără rod. Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie? Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică: „Dă Doamne!” – când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai? Cu ce gură vei spune: „Auzi-mă, Doamne!” când tu însuţi nu-l auzi pe cel sărac, sau mai adevărat pe Hristos, Care strigă spre tine prin sărac?”
“Nimic mai greu, nimic mai periculos decât să te lupți cu îngustimea și cu formalismul.
Nimic mai primejdios, decât a combate răutatea, care crede că are dreptate, că apără adevărul și că slujește lui Dumnezeu. Aceste forme ale relei-voințe au înfrânt și pe Iisus. Deși Dumnezeu n-a revelat o Scriptură împotriva Sa, formalismul [după aluatul] iudaic a întors-o împotriva lui Dumnezeu.
Viaţa monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viaţa în lume e în afară. Una cu alta nu seamănă.
Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei.
Când Iisus spune: “Tot ce veți cere în numele Meu, Tatălui, veți primi“, El se referă în primul rând la lucrurile spirituale, la viața sufletului pentru care de fapt a venit în mijlocul oamenilor. Și tot El spune cu alt prilej: “Căutați Împărăția lui Dumnezeu“. Deci aceasta trebuie să cerem în rugăciunea noastră.
Cât privește lucrurile și bunurile materiale, le putem cere atât timp cât ele nu ne împiedică la cucerirea Împărăției.
Cu cât te întrebi mai mult de veşnicia ta, cu atât mintea se scutură de grijile deşarte ale lumii şi se înţelepţeşte cu darul lui Dumnezeu.
„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea este judecata” (Ev.9: 27-28). Măcar că viaţa este plină de desfătări, ea se va sfârşi odată şi vom sta în faţa Dreptului Judecător, având să dăm seama de toate faptele, cuvintele şi tainele inimii noastre. Aceste gânduri ale morţii şi ale judecăţii ce urmează acesteia ar trebui să ne însoţească în toate faptele noastre pe acest pământ, căci ele ne păzesc de multe ispite ale văzuţilor şi nevăzuţilor duşmani.
Izvorul răutăţilor este păcatul, isprăviţi cu păcatul şi se isprăvesc şi relele. Ziceţi, prin urmare, că păcatul nostru ne bate pe noi. Şi aşa aţi aflat izbăvirea a tot necazul, că e destul să te întrebi, adică, în adâncul cugetului, de ce am pătimit necazul acesta sau celălalt şi vei vedea că în acela ai şi greşit cândva.
De pildă, păţeşti necaz în vite; află că tot în vite ai vreo greşeală oarecare. Te-a pălit vreun lemn în cap şi ţi-a făcut durere; află că ai făcut vreo greşeală cu capul. Necazul, prin urmare, spune şi păcatul pe care l-am făcut mai înainte de a veni necazul.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă lepăd de mine însumi, că cine știe din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, și astfel, ținând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Creștinul trebuie să-şi preţuiască mântuirea sufletului ca fiind cea mai importantă, chiar unica ţintă pentru el, iar toate celelalte sunt doar mijloace spre această ţintă. Toate faptele acestei lumi, oricât ni s-ar părea de importante şi de mari, nu sunt în fond decât fapte mici, căci cea dintâi şi cea mai însemnată din toate faptele trebuie să fie fapta mântuirii noastre.
Mântuirea veşnică e atât de necesară, încât fară ea totul e nimic. E cu totul lipsit de minte acela ce se îngrijeşte mai mult de cele ce nu servesc spre mântuirea lui.