Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia că Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă.
Iisus nu admite nici laudă de la alţii, nici laudă de sine. A fost lăudat şi Iisus de câteva ori, dar de fiecare dată a ferit laudele de la Sine.
Iisus însă s-a bucurat de câte unii oameni.
Recunoştinţa era cea mai bună încurajare. – Şi Iisus o avea, deşi în folosul omului era întoarsă.
Lauda de sine şi lauda de la alţii e slavă deşartă şi ia faptei meritul de-a mai fi răsplătită de Dumnezeu. Iubitorii de slavă deşartă îşi iau plata de la oameni, aici. Cei ce vor lua plata de la Dumnezeu, lucrează pentru oameni ca pentru Dumnezeu, iar de la ei nu le trebuie plată deşartă, sau dacă aceia totuşi le-o dau, ei o întorc lui Dumnezeu.
Iisus vrea ca fapta bună să izvorască natural dintr-o natură bună, într-un chip dezinteresat, cum creşte bobul de grâu şi cum izvorăşte apa din stânci, fără să se preocupe de bunătatea lor. Fapta bună e bună numai dacă e acoperită de smerenie. (Nu de făţărnicia smereniei sau de interes acoperit.) Smerenia e ca dragostea: nu caută ale sale.
„Vreau ca omul să fie bun, chiar dacă n-ar fi Rai sau Iad”.
Cuvântul acesta a fost interzis pe vremuri (Charron, 1541-1603), din cauza spiritului sceptic care domnea în filosofia timpului, dar adevărul lui rămâne: voinţa unei naturi bune, care să facă binele ca pe-un lucru de la sine înţeles.
O natură bună (îmbunătăţită) îşi simplifică de la sine principiile şi îngrădirile. Omul s-ar apropia de natura originară, a cărei icoană printre noi, numai copiii o mai au.
Părintele Arsenie Boca, Prislop, 30-XII-1949,”Cuvinte vii”, Deva, 2006