“Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preț decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulțumește numai să creadă în existența unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu mintea existența ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmărește să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută).
Dar chiar dacă n-ar urmări aceasta, el suferă o necontenită înrâurire de la acea lume (nevăzută), chiar când nu are o cunoștință actual a acelui fapt. Destinul omului nu se desfășoară influențat numai de factori materiali și biologici sau cârmuit numai de voința proprie, ori a celorlalți oameni, ci asupra lui stau aplecate în fiecare clipă puterile cerului, cât și ale iadului, încercând să-l înrâurească în sensul urmărit de ele. Omul nu e fărâmă uitată în spațiul lumii, ci tot ce există îi poartă un palpitant interes.
Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci și pentru aceea că în jurul fiecărui ins și pentru fiecare se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existență creată și necreată, văzută și nevăzută. (Dumitru Stăniloaie: Elemente de antropologie ortodoxă).
Sunt deosebit de semnificative în Evanghelia de astăzi cuvintele lui Iisus că: “Duhul rău caută odihnă, pe care n-o găsește prin pustii ci numai în inima omului“.
Și iarăși semnificative sunt cuvintele din rugăciunea (Heruvicul – Sfânta Liturghie) – “Că Sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți te odihnești”.
Mintea și inima, iubirea și cunoașterea, sunt “locul” lui Dumnezeu în om. Dar și urâciunea pustiirii poate să cuprindă “locul cel sfânt” cum zice Daniil.
Deci, după texte, inima și mintea omului pot să fie: sau odihna lui Dumnezeu și chinuirea duhurilor rele sau “odihna” duhurilor rele și chinuirea lui Dumnezeu.
Avem două conștiințe paralele. E fapt important aceasta și aproape necunoscut. Subliniem: “conștiința religioasă” și “conștiința eului”. Adesea “conștiința religioasă” apare ca întunecată, pentru că dușmana sa, “conștiința eului”, cu o forță extremă o ține în nemișcare. Ea continuă totuși, chiar așa, să dea mărturie.
O inversare a situației – mântuirea nu poate avea loc decât sub acțiunea “conștiinței religioase”, normative, revelată în Iisus Hristos.
În “conștiința eului”, omul se înțelege ca centru al lumii și își reduce la el toate elementele existenței de care se știe conștient.
În sfera conștiinței religioase, dimpotrivă, omul se descoperă în întregime dependent de o putere care îl depășește, îl pătrunde și îl atrage spre ea.
Iată la ce adâncimi se dă războiul nevăzut.
Pe “conștiința religioasă” se altoiește smerenia, mama tuturor virtuților. Pe cealaltă, pe “conștiința eului”, însă, se grefează independența, neascultarea îndărătnică, trufia – căpetenia răutăților. Și una și alta au expresia lor exterioară văzută: una – dragostea ascultării desăvârșite, cealaltă – îndărătnicia și toată răzvrătirea.
Focul, pârjolul acestui război, “nu-l stinge” decât smerenia, dulama lui Dumnezeu. Și e mai bine a fi smerit, decât a ști ce e smerenia.”