Când Iisus spune: “Tot ce veți cere în numele Meu, Tatălui, veți primi“, El se referă în primul rând la lucrurile spirituale, la viața sufletului pentru care de fapt a venit în mijlocul oamenilor. Și tot El spune cu alt prilej: “Căutați Împărăția lui Dumnezeu“. Deci aceasta trebuie să cerem în rugăciunea noastră.
Cât privește lucrurile și bunurile materiale, le putem cere atât timp cât ele nu ne împiedică la cucerirea Împărăției.
Cu cât te întrebi mai mult de veşnicia ta, cu atât mintea se scutură de grijile deşarte ale lumii şi se înţelepţeşte cu darul lui Dumnezeu.
„Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea este judecata” (Ev.9: 27-28). Măcar că viaţa este plină de desfătări, ea se va sfârşi odată şi vom sta în faţa Dreptului Judecător, având să dăm seama de toate faptele, cuvintele şi tainele inimii noastre. Aceste gânduri ale morţii şi ale judecăţii ce urmează acesteia ar trebui să ne însoţească în toate faptele noastre pe acest pământ, căci ele ne păzesc de multe ispite ale văzuţilor şi nevăzuţilor duşmani.
Izvorul răutăţilor este păcatul, isprăviţi cu păcatul şi se isprăvesc şi relele. Ziceţi, prin urmare, că păcatul nostru ne bate pe noi. Şi aşa aţi aflat izbăvirea a tot necazul, că e destul să te întrebi, adică, în adâncul cugetului, de ce am pătimit necazul acesta sau celălalt şi vei vedea că în acela ai şi greşit cândva.
De pildă, păţeşti necaz în vite; află că tot în vite ai vreo greşeală oarecare. Te-a pălit vreun lemn în cap şi ţi-a făcut durere; află că ai făcut vreo greşeală cu capul. Necazul, prin urmare, spune şi păcatul pe care l-am făcut mai înainte de a veni necazul.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă lepăd de mine însumi, că cine știe din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, și astfel, ținând la mine, Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
Creștinul trebuie să-şi preţuiască mântuirea sufletului ca fiind cea mai importantă, chiar unica ţintă pentru el, iar toate celelalte sunt doar mijloace spre această ţintă. Toate faptele acestei lumi, oricât ni s-ar părea de importante şi de mari, nu sunt în fond decât fapte mici, căci cea dintâi şi cea mai însemnată din toate faptele trebuie să fie fapta mântuirii noastre.
Mântuirea veşnică e atât de necesară, încât fară ea totul e nimic. E cu totul lipsit de minte acela ce se îngrijeşte mai mult de cele ce nu servesc spre mântuirea lui.
Calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu Însuşi ca Om adevărat ca să ne dea nouă îndrăzneală. Ceea ce era odinioară corabia lui Noe, astăzi este Biserica lui Hristos Cel cu Crucea.
Ea umblă pe valurile acestei lumi şi cheamă pe cei prigoniţi. Arca lui Noe avea uşile încuiate pe dinafară, Biserica, însă, le are deschise. Diavolul umblă pe valurile acestei lumi, are peste 800 de corăbii sau hristoşi mincinoşi, ca să atragă lumea.
Toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine.
Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Știind Dumnezeu nătângia (prostia, nerozia, neghiobia) noastră, nu ne lasă părăsiți în întunericul necunoștinței, ci ne trimite necazuri sau pocanie (canon) fără voie. Asta-i ispășirea de nevoie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări, copii slabi și orice altă suferință.
Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului (1910-1989) – Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iubirea înlocuieşte toate neajunsurile.
Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.
Cu cât omul e mai aproape de Dumnezeu cu atât vede pe Dumnezeu mai mare și pe sine mai mic. Cu cât omul este mai departe de Dumnezeu se vede pe sine mai mare și pe Dumnezeu mai mic.
Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 102
Biruiți răul cu binele. Și oare nu e mai tare Dumnezeu decât răul?
Pentru cel ce te ocărăște roagă-te ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el, și-Și va întoarce Dumnezeu fața cea luminoasă spre tine. Biruiți răul cu binele, căci de partea binelui este Dumnezeu. Și oare nu e mai tare Dumnezeu decât răul?
Părintele Arsenie Boca, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca – Rostul încercărilor, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2008, p. 81
Cine nu iubeşte certarea sau sfătuirea, n-are minte.
Pe vârful limbii călăreşte satana.
Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.
Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţuri.
Stând în biserică, îmi aşteptam şi eu rândul să vorbesc cu Părintele Arsenie. Nu era lume multă ca altădată şi Părintele nu era venit în biserică.
Stăteam în aşteptare şi numai că văd două persoane, soţ şi soţie, mai în etate, supăraţi, care s-au dus la părintele Bunescu, care slujea ca preot în biserica din satul Drăgănescu şi îi spun:
Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău.
De aceea, toate gândurile trebuie spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.
De ce a slăbit credinţa şi viaţa morală în rândul credincioşilor şi cum să le sporim credinţa şi trăirea în Hristos?
– Aparent pare că este slăbită credinţa, dar nu până într-atât. Oamenii au zilnic obligaţii familiale, profesionale, sociale mai urgente şi nu pot participa regulat la slujbele bisericeşti. Însă nu sunt puţini care să nu aibă un fior de înviorare şi să nu se închine când aud bătaia clopotelor, ca un strigăt de chemare a viilor, ca un plâns al morţilor, ca o putere care împrăştie în tot felul fulgerele.
Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii însă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră. Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpânire, unde i se fură şi-şi pierde multe însuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei – bunuri fără de care se simte în multe chinuri. Preţuieşti un lucru pe care nu-l mai ai.
Cei ce biruie lumea (I Ioan 5, 4) nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s–ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui.
Aceștia sunt ostaşii Împăratului, care prin răbdarea Crucii au biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii.