Credinţa e un risc al raţiunii. Dar nicidecum o anulare ci dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absolutizare a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei. Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte.

Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult mai prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a împins ştiinţa până la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.

Religia se întemeiază pe grăuntele de credinţă. Grăuntele de credinţă este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu.

Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credinţă”, le-a spus cam aşa: să înceapă din a crede că au credinţă şi vor sfârşi prin a avea de fapt.

La temperaturile la care se alege aurul fiinţei noastre de zgura acestei fiinţe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.

Pr. Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 74

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.