Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, Andrea Memno, a fost de faţă în 15 august 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familiei sale ucişi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel:
– Cine sunt sfinţii? Sunt oameni ca şi noi, numai că aceştia au pus iubirea de Dumnezeu mai presus decât iubirea de tată, de mamă, de fiu, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, prin urmare, sunt oameni care au urmat întocmai pe Iisus, iubindu-L pe El mai presus decât acestea din viaţa asta.
Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.
Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi sã-mi urmeze Mie. (Luca 9, 23)
Lepãdarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã şi de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepãdãm şi de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, nãravurile şi toate slãbiciunile noastre personale.
Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea.
Altă pricină care te împiedică de la spovedanie e că judeci preoţii; eşti nemulţumit de preot; iar de care-ai fi mulţumit ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă păcatele tale.
Orice duhovnic – indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină, sau chiar şi sărăcia morală – este reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu, şi credincioşii n-au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta e în atârnare de Dumnezeu nu în atârnare de omul care-l poartă.
La anul 313 de la Hristos împăratul Constantin dă edictul de la Milano, prin care recunoscu creştinismul printre religiile de stat. Mare bucurie în creştinătate! Dar … cum au scăpat creştinii de grijă, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoană juridică, viaţa morală a creştinilor începu să se destrame. Cum şi-au primit averile înapoi, urmaşii mucenicilor, puţini au mai rămas ca să nu se încovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta (a stomacului).
Din spovedaniile unui pelerin rus către duhovnicul său: Pentru mântuirea sufletului e necesară, mai întâi, adevărata credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă nu e cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11, 6); „Cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Credinţa nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu. Şi credinţa, ca un dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt: „Credeţi şi vi se va da” (Marcu 11, 24).
Hristos a înviat înseamnă într-adevăr Dumnezeu există! Hristos a înviat înseamnă viaţa e mai tare ca moartea! Hristos a înviat înseamnă într-adevăr există lume cerească ca lume reală şi fără de moarte! Hristos a înviat înseamnă toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite! Hristos a înviat înseamnă toate problemele vieţii sunt pe deplin dezlegate! Toate cătuşele întunericului şi ale tristeţii sunt sfărâmate, fiindcă: “Hristos a înviat!” ( Velimirovici 248).
Ziua Pogorârii Duhului Sfânt însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.
Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire. Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om. Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.
Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, „lumea”, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, Cu firea lui stricată prin viciile trupului şi cu iubirea de sine, pe care Sfinţii Părinţi o numesc puiul necurat sau primul pui al diavolului.Se tânguie trupul ca să te milostiveşti de el, o tânguire vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată ci scoasă, şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean.
Aceşti ucenici ai Domnului [Petru, Ioan şi Iuda, n.n.], din pricina iubirii lor aprinse, fiecare a făcut câte o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă. Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: „Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea”.
La spovedanie nu trebuie să spui acele păcate de care ai fost dezlegat la spovedaniile anterioare și pe care nu le-ai mai repetat, altminterea ar însemna că nu ai încredere în puterea Tainei săvârşite prin spovedanie. Nu trebuie să-ţi aminteşti de persoana cu care ai fost în clipa săvârşirii păcatului, ci să te osândeşti numai pe tine.
Cei care se mărturisesc şi spun păcatul numai pe jumătate şi restul nu, cei care nu iau hotărârea de a spune tot păcatul, aceştia sunt cu un picior la duhovnic şi cu altul la păcat.
Când te scoli dimineața din somn, gândește-te că Dumnezeu îți dă ziua pe care n-ai fi putut să ți-o dai singur și pune deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce ți s-a dat și adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o rugăciune de mulțumire și de cerere bună. Cu cât vei face mai cu osârdie acest lucru, cu atât mai mult vei sfinți ziua, cu atât mai puternic te vei îngrădi în fața ispitelor pe care le întâmpini în decursul zilei.
(…) pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, (satana) îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă aceştia că au căzut la laudă străină şi că în credinţa lor s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă. (…)
Deci nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi de iubirea de sine. Având iubirea fără minte, pe care ar vrea să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă.
Precum nu mulţumeşti slujitorului tău fiindcă te serveşte, iar acela n-are nici un motiv să se supere, tot aşa şi noi, faţă de Dumnezeu, nu vom putea avea pretenţia că Dumnezeu să ne mulţumească pentru că I-am împlinit poruncile. E drept că El nu lasă nerăsplătit nici măcar un pahar de apă, dat cu dragoste vreunui însetat, în numele Lui, decum lucruri mai de seamă.
Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru”; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.