(…) pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, (satana) îl învaţă şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă aceştia că au căzut la laudă străină şi că în credinţa lor s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă. (…)
Deci nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi de iubirea de sine. Având iubirea fără minte, pe care ar vrea să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă peste oarecare, îl cercetează satana, luând chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe îi trânteşte o laudă, cu care-l câştigă fulgerător, şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu momeală pe gât. De acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
Iată cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred că el, i se va părea că face slujbă lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a înşelat pe el) (Numeri 25, 7-13).
Când stai de vorbă cu câte unii din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate meşteşugirile vicleanului să-şi de-a arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, de cele mai multe ori, e căderea la lauda, cu care tatăl minciunii şi-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atât osârdie cel amăgit de minte.
Şi nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fie prăpăstenie la care să nu ajungi în chipul cel mai logic posibil cu putinţă. De aceea Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile. (…)
Cu îngăduirea lui Dumnezeu, satana îi cerne şi îi culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, dacă îi prinde că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovăduire a Bisericii. Că patimile acestea îi fac pe oameni să cadă loviţi de săgeţile laudei şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită de la locul ei (din socoteala smereniei).
Că iată, pe cei ce nu aveau curăţia vieţii, lingăii de la curtea regelui Ahab, i-a dat înşelăciunii desăvârşite a duhului minciunii, şi sfatul lor este ispita regelui iubitor de slavă deşartă, ispita în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale. Că şi înşelaţii aceia, care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe sine de ceva mare (…)
Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:
1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toţi ereticii (rătăciţii) vremurilor, pe care însă i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.
2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.
3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi Sfinţi.
4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.
5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.
6. Adesea au “grăire în duh”, cu “duhul” care-i poartă şi-i învăţa.
7. Nu vor, nici în ruptul capului, să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la “duhul” lor.
8. Câte unii, cu toate acestea, arată o evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi Sfânta Cruce, bătând mătănii, sărutând icoanele, ba şi Sfânta Împărtăşanie luând şi jurându-se că-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.
9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă în oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvederea a ‘duhului’ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. În numele “dumnezeului” lor sunt în stare să omoare om, întemeindu-se pe Scriptură, ca şi Avraam a fost în stare de o atare ascultare, iar Fineas a şi făcut aceasta, şi i-a socotit acestuia râvnă pentru Dumnezeul sau (Numeri 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la uciderea de om, a încercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici darămite pe oamenii lumii. Prin urmare, fiind aşa de săritori cu ascultarea şi credinţa la poveţele “duhului lor” pe care-l cred că e Hristos, (şi nu e), sunt într-adevăr o adevărată primejdie printre oameni; terorişti (pentru cei slab credincioşi).
11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucrurile fără nici o legătură. Tâlcuiesc greşit, strâmbă adevărul şi se propovăduiesc din Scripturi mai mult pe ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea mai de pe urmă sfărâmare şi sărire a minţii.
12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă.
Nu-i ocărâm, ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (II Petru 1, 20). Totuşi, pe cât se poate, să încercăm să-i înţelegem, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugirile vicleanului. E ştiut că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, pe firul acestei iubiri intră vrăjmaşul în cetate, adică prin cele de-a stânga, relele. Când însă vede că nu poate amăgi pe om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. (Firul iubirii omului are două capete: de-a stânga iubirea celor rele şi de-a dreapta iubirea virtuţii; diavolul îl cântăreşte atent pe cel ochit spre înşelare spre ce înclină şi-l săgetează apoi fie cu laude pentru virtuţi, fie cu îndemnuri spre păcate. Extremele sunt ale diavolului şi abia mijlocul, adică dreapta socoteală, e acela care-l duce pe creştin în braţele lui Dumnezeu.)
Îi trânteşte o lăudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi a iubirii virtuţii, şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezea la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părere mare despre sine, precum că pe el îl trezesc Îngerii la pravilă. Sau, dacă cel ochit spre înşelare nu e chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie, ba să fumeze, ba să bea, zicându-i prin gândurile lui că-i trebuie putere şi că nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat arătându-i-se în chipul lui ‘Hristos’, şi spunându-i: ‘Pentru dumneata mai răsare soarele!’ Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine ca el este ‘Fiul Omului’ din Scriptură, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecat se va face prin el.
Firul acestei iubiri, fie că înclină spre păcate, fie că înclină spre Dumnezeu, vrăjmaşul caută să-l prindă de capete, nesfiindu-se, ucigaşul, să se dea drept ‘Dumnezeu’, numai să te prindă. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului. Adică şi prea mare iubire de Dumnezeu înainte de vreme poate fi pricină de cădere; o iubire oarecum pământească, pătimaşă, neliniştită, nesenină, necurată şi pironită. Grija la minte!, căci războiul nevăzut cearcă pe toată lumea şi n-a cruţat nici iubirea de Dumnezeu a Apostolilor!”
Părintele Arsenie Boca, “Fericirea de a cunoaşte calea, Editura Credinţa strămoşească, 2006