Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, „lumea”, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, Cu firea lui stricată prin viciile trupului şi cu iubirea de sine, pe care Sfinţii Părinţi o numesc puiul necurat sau primul pui al diavolului.Se tânguie trupul ca să te milostiveşti de el, o tânguire vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată ci scoasă, şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean.
Trupul, nărăvit în vremea negrijei de mântuire cu patimile şi poftele care l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii – sau au scos mintea de la conducere -, se răscoală împotriva sufletului şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu:„Deoarece pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani 8,7).Aşa se face că fiecare ducem un necredincios în spate, trupul de pe noi.
De la starea asta şi până la a face trupul nostru să fie templu al Duhului Sfânt e de luptă, uneori toată Viaţa.Instinctul (sexual), ce există în diferenţa dintre bărbat şi femeie, dacă e ascultat, satisfăcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale, căci pentru instinct rânduiala e o tiranie. Instinctul rupe zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care ţi se pare ca un lanţ, sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.
Instinctul se răzvrăteşte. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală. Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite.Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Rădăcina (răului) este energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o CALE mai presus de fire, şi când e forţată, atunci azvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte cu nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea. Şi tocmai această bătrâneţe, aşteptată astfel, e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceeaşi mare greşeală.Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame. Iar acestea, conduse după dreapta socoteală, nu dăunează.
Acestea îl îmblânzesc şi-l fac supus lui Dumnezeu: acestea scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Toată lupta aceasta însă, nicidecum să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit, care ştie măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia după vârstă, sănătatea rămasă şi după tăria ispitelor, deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau au pierdut.
Cealaltă parte de piedică ce ne-o ridică vrăjmaşul în noi înşine e iubirea de sine, „primul pui al diavolului” cum o numesc Sfinţii Părinţi, (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: Oricine voieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (Luca 9, 23).Lucrul acesta îl poate face numai cel ce s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi a strămutat puterea dragostei către Dumnezeu. Cu alte cuvinte: pe cel ce l-a ajutat Dumnezeu să iasă din lanţurile dinafară ale iubirii de lume, îi ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.
Ca să treci cu bine peste piedica a doua, a viciilor minţii, despre care credeai că eşti tu însuţi, sporeşte Dumnezeu dragostea Sa pentru tine şi sporeşte şi dragostea ta de Dumnezeu pe măsura piedicii din cale. Fiindcă, într-adevăr, preţuirea pătimaşă a trupului adică iubirea trupească de sine sau primul pui al diavolului, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate, şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde.
Obişnuit noi, muşcaţi la minte de mândrie, nu prea putem şti în câtă primejdie ne ‘bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu: (Galateni 2,19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu. Cei ce, cu darul lui Dumnezeu, se izbăvesc de legăturile dinlăuntru ale iubirii trupeşti de sine, se poartă şi se mărturisesc ca fiind străini şi călători pe pământ. De aceea „suspinăm in acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din ceruri” (II Corinteni 5,2). Iată de ce, cu ajutorul dreptei socoteli, trebuie stins trupul, veştejită floarea lui în lumea aceasta iar faptele lui omorâte (Romani 8,7).
Acestea însemnează cuvintele Mântuitorului: Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o (Matei 10,39). Înţelegem că-şi va pierde Viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Acelaşi cuvânt îl auzim sub altă formă, astfel: Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui (Marcu 8,15). Sufletul are şi el o parte pătimaşă care atât s-a nărăvit cu Viaţa cea trupească, încât sufletul multor oameni n-ar mai vrea să le moară trupul, aşa s-au învoit şi s-au legat de tare cu plăcerea de lumea aceasta. Ar vrea să le fie viaţa veşnică în lumea aceasta. Sufletele acestea se pierd. Parcă auzim cuvintele bogatului: Acum suflete ai multe bunătăţi adunate pe mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca 12, 19,20).Deci, ca să ne mântuim trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea şi trupul, care toate aici rămân.
Sunt alţii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe osteneli – că şi sufletul are patimile lui: părerea de sine, slava deşartă, mândria; – iar când scapă de aceste bucurii mincinoase şi-i dăruieşte Dumnezeu adevărate bucurii duhovniceşti se îndrăgostesc de propriul lor suflet, că iată se face curat, şi ei sunt încă în lumea aceasta. Şi sufletele acestea se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar pentru darurile cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.
Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine ci pentru Dumnezeu. Toată Viaţa lui, toată dragostea lui e Dumnezeu, care îl face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.De aceea Sfântul Evanghelist Ioan prinde treapta a treia a aceluiaşi cuvânt al Domnului zicând: Cine îşi iubeşte sufletul il va pierde iar cine îşi urăşte sufletul în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţă veşnică (Ioan 12,25).De-am străluci duhovniceşte ca soarele, de una să ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu-i aici dragostea noastră; de aceea, nu trebuie ţintuită aici dragostea noastră. Căci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedica a doua din calea întoarcerii noastre Acasă…Cei ce şi-au întors toate puterile făpturii lor din lumea cea deşartă şi le-au strămutat la Dumnezeu şi s-au lepădat de sine, cu darul lui Dumnezeu au biruit lumea şi pe ei înşişi.
Pr Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor, vol. 1, Editura Credința Strămoșească, 2012, p. 33-41