Moartea nu înseamnă sfârşitul a toate. Binele pe care l-am făcut continuă să dăinuie după noi şi dă roade în viaţa celorlalţi.
Tata m-a agrăit cu seriozitate, cu duritate chiar. „Crezi în Dumnezeu sau nu crezi?” m-a întrebat el. „Dacă da, atunci concretizează-ți credinţa prin răbdare şi convingerea că până la urmă El te ajută. Dacă nu, atunci trebuie să-ţi reconsideri modul de existenţă. Găseşte-L şi găseşte-te pe tine. Cu trudă, cu efort. Viața, aşa cum trebuie s-o înţelegem noi, creştinii, e efort, ascensiune, ca un drum pe munte, în care nu există decât un sens, în sus. Fără efort şi fară nădejde nu se poate!”
Se întâmplă însă că uneori, chiar după rugăciune stăruitoare, nu primim ajutor. De ce? Fără nicio îndoială, astfel de situații ne mâhnesc, ne deconcertează și ne pun greu credința la încercare.
Un tânăr care abuzează de trupul cuiva, are mintea rănită de imagini drăcești. Niciun tânăr neîntinat cu imagini pornografice nu are în mintea lui și în inima lui și în dorul lui tendința de a face lucruri nefirești sau inestetice. Iubirea este frumusețe, îmbrățișarea este sublimă, tot ce presupune dragoste între oameni e frumos și delicat. Mângâierea, ați văzut, e o atingere delicată, care se retrage fără a insista, fără a apuca, sfâșia sau consuma. Se retrage și revine în gesturi de mare delicatețe. Tot ce e urât este sugestie demonică și vine prin vedere.
Dacă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, vom vedea că adeseori problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus. În Evanghelie avem pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, avem întâlnirea lui Iisus cu tânărul bogat, iar în Epistola Sfântului Iacov găsim o adevărată izbucnire împotriva celor bogaţi, nemilostivi şi snobi.
Cuvioase părinte David, blagosloviţi!
Auzind relatarea evanghelică de astăzi, referitoare la pescuirea minunată și la frica Apostolului Petru, când a recunoscut și a trăit în prezența Celui ce se afla lângă el în barca sa, suntem încercați, sau, mai degrabă, ar trebui să fim încercați de frică pentru ușurătatea cu care ne apropiem de Dumnezeu, așteptând să-L întâlnim față către față.
Gheronda, este rău să ne luptăm pentru a urca în anumite poziții sociale înalte?
Iubirea de slavă este pentru om un cariu mare – această manie de a dobândi demnități, poziții, îl face pe om să apeleze la mijloace osândite de conștiința lui și de legea lui Dumnezeu.
Hristos ne cheamă să murim nouă înșine. Ce înseamnă oare aceasta? Afirmația este ambiguă, precum toate cele ce se spun despre moarte. Să însemne oare o autodistrugere? Mulți presupun că așa ar fi, și caută s-o aplice în acest sens. Din fericire, ei greșesc, dar rămân afectați de teroarea ei. Înțeles cum se cuvine, „a muri pentru sine” înseamnă acceptarea acestui proces de stingere treptată a ceva ce există în noi, realizând că în noi există un sine profund și real aparținând veșniciei și un sine superficial care trebuie să se dizolve.
Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic. Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit.
Când eşti murdar, atunci te speli; când eşti păcătos, atunci te spovedeşti şi faci această curăţire lăuntrică. La spovedanie se dau nişte canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci nişte mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult şi atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăinţă, adică aplecarea capului, a frunţii pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.