Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Aceste cuvinte, „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), au o mare însemnătate în viaţa noastră de zi cu zi. Noi suntem cei ce am văzut harul învierii, după cum zice una din stihiri, însă noi suntem şi aceia care trebuie să fie cercaţi ca să ni se vădească adevărata inimă.
Într-o zi, la Katunakia, un monah din vecinătate, de origine din insula Creta, a început să strige şi să-l ocărască pe nedrept pe bătrânul Efrem pentru un hotar aflat în apropierea chiliei.
Iubirea adevărată nu se stinge odată cu moartea. Cei plecați dintre noi ne văd, ne aud și nu ne uită – chiar dacă noi nu-i mai vedem, nu-i mai auzim și, uneori, îi uităm. În Biserica lui Hristos, în iubirea lui Dumnezeu, nimeni nu este cu adevărat singur.
Ne dați un cuvânt de folos?
Iertați-mă că vă spun, Dumnezeu nu dăruiește leneșilor darurile cele mari! Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Cerem de la Dumnezeu să ne dea smerenie, credință, răbdare, rugăciune, dar Dumnezeu nu este băcan să Îi ceri să-ți dea un kilogram de zahar sau un kilogram de orez…”. Dumnezeu îți spune: „Smerește-te, fă și tu ceva, începe să te pocăiești, iar Eu îți voi da pe parcurs darurile Mele!”.
Monahismul, care naşte Sfinţi, ne provoacă şi ne invită la o atitudine eroică, la o mai mare cumpătare, la simplitate, bunăcuviinţă şi smerenie. Suntem datori să păstrăm neatins, viu şi curat duhul monahismului ortodox, cu orice preţ. Suntem chemaţi să fim ucenici întru răbdare ai Părinţilor din vechime.
– Ați spus că Biserica este eros. Ce înseamnă acest lucru?
Am să vă vorbesc despre bunica mea, care a ajuns la venerabila vârstă de nouăzeci și cinci de ani. Într-o zi, după ce a încercat fără spor să spele vasele, i-au scăpat din mână și s-au spart. M-a chemat, mi-a arătat cioburile și mi-a spus:
„De ce îmi mai dă Dumnezeu zile? Nu mai sunt bună de nimic…”
Fiecare om este considerat bolnav atunci când este lipsit de Harul Care desăvârşeşte şi cuprinde toate, Care „pe cel bolnav tămăduieşte şi cele ce lipsesc le plineşte”. Acest aspect îl subliniază Însuşi Domnul, atunci când zice: „fără Mine nu puteţi face nimic” (Ιoan 15,5). Pe lângă prezenţa Harului, sunt strict necesare şi buna intenţie şi conlucrarea omului, potrivit legilor morale şi poruncilor lui Dumnezeu, care vor chema intervenţia lui Dumnezeu.
Сum să petrecem o zi fără de păcat, adică în sfinţenie? Iată problema noastră de zi cu zi. Cum să preschimbăm întreaga noastră fiinţă, gândurile, simţirile, până şi reacţiile noastre trupeşti, spre a nu greşi împotriva Părintelui nostru ceresc, împotriva lui Hristos, împotriva Sfântului Duh, împotriva persoanei omeneşti, împotriva fratelui şi a tot lucrul din această viaţă?
Cu cât mai puțină este credința noastră, cu atât mai multă ne este și tristețea. Unul dintre cele mai însemnate foloase ale credinței este eliberarea omului de întristări. Cât timp copilul știe că există tatăl, care se îngrijește de casă și de toate nevoile casei, orice tristețe dispare îndată printr-un cântec. Însă când acest sentiment se pierde, cântecul încetează! Atunci copilul se simte orfan și asuprit de tristeți, se simte ca înconjurat de un roi de sficși.
Liniştea faţă de zgomotele exterioare, de strigătele oamenilor, de asurzitoarele sunete ale maşinilor, ale instrumentelor muzicale etc. Liniştea faţă de mulţimea oamenilor, de manifestările mondene, de conversaţii, de întâlniri, de polemici, de tulburări, de tot felul de ispite.
O credință care se manifestă numai la vreme de pace nu este altceva decât îmbătare cu apă rece. O credință din care faci numai război și pentru care te pui cap în cap cu toată lumea nu-i altceva decât o credință de scandalagiu. Singura credință lucrătoare și de care, acum, avem nevoie este acea credință care ne ajută să vedem drama celuilalt, să uităm de a noastră, să o purtăm și pe noastră alături de a lui, dar să nu ne scutim niciodată de a fi alături de celălalt, de a lucra, împreună cu celălalt, pentru mântuirea lui.
Când omul nu se roagă, se depărtează de Dumnezeu și devine ca boul: muncește, manâncă și doarme. Și cu cât se depărteaza de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc.
Când vrăjmașul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiți de păcat, nici pe cei ce luptă a se elibera de el, aleargă la cei îmbunătățiți duhovnicește, luptă împotriva lor cu mult meșteșug, făcându-i a uita de inamicul lor (diavolul), care-i lângă dânșii, îi atacă cu mare violență și îi hrănește. Ei își închipuie lucruri peste puterea lor, mai înainte de a ajunge la desăvârșire.
Din aceasta ia naștere neglijența față de rănile primite. Socotind aceste pofte și hotărâri ale săvârșirii ceva deja realizat, se mândresc în diferite chipuri.
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Ispitele sale erau atât de crâncene, încât adeseori ne spunea: „Dacă vă voi descrie lupta mea cu ispitele, nu veţi suferi să ascultaţi, fiindcă toată viaţa mea a fost o mucenicie.