Cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe.
Dumnezeu vrea de la noi bunătate, milostivire faţă de oamenii nefericiţi, slabi, faţă de cei căzuţi şi dispreţuiţi, chiar şi faţă de cei pe care s-ar părea că avem depline drepturi de a-i socoti lepădaţi: faţă de hoţi, de bandiţi, de curve, de ucigaşi. „Cum aşa”, veţi întreba, „suntem datori să îi iubim şi pe ăştia?” Da, tocmai cu ei trebuie să fim mai atenţi, tocmai faţă de ei trebuie să avem cât mai mult tact în cuvinte, fiindcă ei sunt grav bolnavi cu duhul.
Harisma credincioșilor este, în general, harisma pocăinței. Aceasta este și a noastră a tuturor. Oricine ai fi, și patriarh, și monah, și credincios simplul, toți avem nevoie de harisma pocăinței.
Emoția este amestecată cu patimile iubirii de desfătare. Nu se identifică în întregime cu ele, dar este pătrunsă de ele în mare măsură. Un om sănătos duhovnicește este un om echilibrat în toate manifestările.
Detaşarea trebuie să se exercite faţă de prezent, dar şi faţă de viitor şi trecut. De aici, sfatul des dat de către avva Serghie, acela de „a trăi de pe o zi pe alta”. Pentru a stabili şi a întreţine această stare duhovnicească, el recomandă a deprinde obiceiul de a începe fiecare zi fără a privi în urmă şi fără a te gândi la ziua de mâine, ca şi cum aceasta ar fi pe deplin nouă, ca şi cum ea ar fi singura pe care o ai dinainte.
Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Să spunem și ceva despre smerenie, pe care nu o avem. Temelia tuturor virtuților și ușa prin care intră harul dumnezeiesc în om este smerenia. Este veșmântul dumnezeirii, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. (…) Dacă cineva vrea să afle odihnă pentru sufletul său, trebuie să învețe această mare artă a smereniei, care, în esență, este un dar al Sfântului Duh. Este o harismă de la Dumnezeu. Însă ceea ce ține de noi este împreună-lucrarea cu harul. Să facem ceea ce putem cu niște unelte ale smereniei, iar celelalte le va aduce Dumnezeu încet, încet.
Să nu facem un creștinism după minta noastră, ca să fim îndreptățiți să-l respingem și să ducem o viață cu care ne-am rușina dacă l-am primi. Credința noastră este credința Bucuriei.
Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.
Atunci când ne doare pentru aproapele nostru și îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute, El se înduioșează foarte mult și intervine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă.
Rugăciunea celui ce nedreptăţeşte pe alţii n-are în ea sensibilitatea delicată, dar pătrunzătoare, care se face luată în seamă de Dumnezeu. E ea însăşi grosolană, antipatică, cum e grosolan, antipatic autorul ei. Astfel, în acela se simte existenţa unor oameni loviţi de el.
Cum putem să înţelegem noi pe Dumnezeu? Cum putem, într-adevăr, fiindcă scrie şi Scriptura că mintea omului nu poate să cuprindă pe Dumnezeu, că gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile omului, precum cerul mai presus de pământ. Şi atuncea i-a dat omului, prin trăirea ascultării, să înţeleagă pe Dumnezeu.
Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu și un vameș. Fariseul, învățător al Legii, mulțumea că nu este păcătos ca vameșul, pe care-l privea cu dispreț.