Slava deşartă este cea dintâi fiică a mândriei şi ea însăşi are şapte odrasle: lauda de sine, fățărnicia, iscodirea de lucruri noi, pizma, neînvoirea, iubirea de ceartă, neascultarea.
Slava deşartă este cea dintâi fiică a mândriei şi ea însăşi are şapte odrasle:
Noi, Biserica Ortodoxă, care avem aşa mari, puternice, rezistente valori, noi putem să realizăm ceea ce nu se mai întâlneşte în nici o confesiune, în nici o religie. Acest aspect este recunoscut de toţi aceia din alte confesiuni care sunt sinceri.
Dar să nu ne culcăm pe-o ureche că suntem creştini de 2000 de ani, că avem valori mari, o sănătate genetică extraordinară şi aşa este, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne adormim conştiinţa. Pentru că fiecare este sau nu este creştin prin Sfântul Botez şi fiecare este sau nu este creştin în măsura în care încearcă să îndeplinească făgăduinţele de la dumnezeiescul Botez.
Vă mărturisiţi greşelile, vă ziceţi că sunteţi nesfârşit de ticăloşi, ştiu. Dar aceasta nu-i de-ajuns. Vreau să vă conving că o asemenea mărturisire nu vă acoperă. Atâta vreme cât nu faceţi o mărturisire care să vă folosească, zadarnic vă învinuiţi pe voi înşivă, nu veţi putea prin aceasta să vă despovăraţi de păcat.
Nu poţi face nimic cu râvnă şi prielnic dacă mai întâi nu eşti încredinţat că aceea ce faci este folositor. Cel ce seamănă, dacă, după ce a aruncat sămânţa, nu se gândeşte la seceriş, niciodată nu va secera. Cine ar primi să trudească în zadar, fară a trage un prisos din osteneala lui?
Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr, cine întru această viaţă petrecea în scârbă şi apoi ce a dobândit fiecare? Cât a vătămat pe Lazăr sărăcia? Au nu l-a dus ea pe dânsul în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi un biruitor? Şi cât a folosit bogatului averea, celui ce era îmbrăcat în porfiră şi vizon? Cu adevărat, cu nimic.
Pentru că, unde-i sunt sfetnicii, unde-i sunt căpitanii, unde-i sunt prietenii, cei ce se hrăneau la masa lui, şi unde-i masa cea împărătească? Au nu-l duceau legat la mormânt, ca pe un tâlhar? Şi-şi ducea sufletul gol din lumea aceasta, strigând cu glasul uscat de sete:
Fiecare dintre noi, în necazuri poate să-și dea seama de ceea ce este el în adevăr. Căci “cel ce n-a fost încercat, nu știe nimic”.
Omul căruia totul îi merge bine este expus la o mare primejdie; el trebuie să se aștepte la necazuri puternice. Și aceste necazuri vor fi cu atât mai puternice, cu cât vor fi întâmpinate după bucurii mari.
Lumea vrea să şi păcătuiască şi Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte şi noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
Oamenii nu cred, de aceea dau năvală la păcat. Tot răul de acolo începe, de la necredinţă. Nu cred în cealaltă viaţă şi de aceea nu iau în considerare nimic.
Deşi părintele Serafim Rose avea o bogată viaţă lăuntrică, nu era cineva care să se descopere pe sine şi, fiindcă era deosebit de modest, din scrisorile lui nu putem obţine decât licăriri ale acesteia.
Întreaga poveste a vieţii sale duhovniceşti aşteaptă cercetări şi studii mai ample. Totuşi, putem deosebi în viziunea sa următoarele principii de bază:
La întrebarea ”Cum să recunoaștem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: ” Ca să o pricepi, ca să o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale.
Dacă în tine ia naștere, în primul rând, nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.”
Fraţi creştini!
Vreau să vă spun două-trei lucruri despre aceşti sfinţi arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli şi de îngeri.
Cei doi arhangheli, Mihail şi Gavriil, de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au arătat de multe ori în viaţă oamenilor.
Marele Prooroc David, zicea: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine, ziua şi noaptea” (Ps, 41, 3).
O, fericit suflet al Proorocului, încăperea şi sălaşul Sfântului Duh! în fiecare zi şi noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să ne umilim şi să ne pocăim.
Aruncă-ţi pâinea pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi. (Eclesiastul 11.1)
Niciodată să nu aşteptăm să fim răsplătiţi numaidecât pentru binele pe care-l facem şi nici să fim binevoitori numai faţă de persoanele care par gata să ne întoarcă acest bine. Egipteanul aruncă sămânţa în apele Nilului, fără nici o grijă, ca şi când ar fi aruncat-o pe pământul roditor de pe malul apei. Pentru ce? Pentru că în curând apele scad şi sămânţa de orez sau de grâu pătrunde în pământul fertil pentru ca, puţin mai târziu, să dea un rod bogat.
Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, așteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu ca să ne scape. Or, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.
Că spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din Ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la…”, de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorințele.
Îmi aduceţi la cunoştinţă, cu prostească bucurie, că fiica dumneavoastră a fost aleasă „Miss”. Ca şi cum aţi aştepta să vă şi felicit. Mie îmi e ruşine şi să scriu despre acest lucru, iar în loc de felicitări vă fac cunoscută profunda mea compătimire.
Nu ştiu de ce mai spuneţi în scrisoare: „Pentru fiica mea, ca fată educată, lucrul acesta este foarte măgulitor”. Căci, ce se poate spune despre educaţi şi needucaţi în zilele noastre?
De ce este nunta „taină mare”? Pentru că este comuniune cu Dumnezeu prin însoțire. Prin comuniunea omenească, ce este preânchipuire a vieții și a dorinței, și a voinței, și a planului lui Dumnezeu, se împlinește unirea cu Dumnezeu, se înfăptuiește pronia dumnezeiască. Apostolul Pavel, referindu-se la nuntă, spune: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Ef. 5,32).
Nunta are importanță și este o Taină, pentru că e de nedezlegat, iar caracterul de nedezlegat al nunții înfățișează însoțirea nedezlegată a lui Dumnezeu cu omul.
Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse, sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre, în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim, şi mulţi au murit.
Putem alege să murim singuri şi trişti, iubind o pisică de rasă, sau să murim vii, înconjuraţi de fiinţe care ne iubesc şi pe care le iubim, în ciuda tuturor rănilor pe care ni le-am făcut unii altora şi a dezamăgirilor pe care le-am trăit de-a lungul timpului.
Ce să facem dacă oamenii ne dezamăgesc? E mai bine să trăim singuri? Mai există iubire adevărată pentru oamenii de azi?
„…propaganda verbală a păcii serveşte multora în scopuri de război. Se vorbeşte atât de mult astăzi despre pace nu pentru că e pace, ci pentru că pacea este în primejdie.
Chiar şi propaganda verbală a păcii serveşte multora în scopuri de război. Şi astfel, în zilele noastre se adevereşte încă o dată spusa prorocului: Pace, pace, şi pace nu este (Ier. 8,11).