La întrebarea ”Cum să recunoaștem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al Novgorodului scrie următoarele: ” Ca să o pricepi, ca să o simți, bagă de seamă cum te vei simți atunci când cei din jurul tău fac ceva așa cum nu-ți place ție, împotriva voii tale.
Dacă în tine ia naștere, în primul rând, nu gândul de a îndrepta cu blândețe greșeala, ci nemulțumirea și mânia, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.”
Dacă până și cele mai mici nereușite te întristează și te apasă, încât nu te mai înveselește nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile noastre, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Dacă ești fierbinte față de nevoile proprii și rece față de nevoile celorlalți, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Dacă atunci când vezi restriștile altora, fie aceștia chiar și vrăjmași ai tăi, te bucuri, iar când vezi fericirea neașteptată a aproapelui te întristezi, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Dacă te jicnesc chiar și observațiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar laudele pentru calități pe care de fapt nu le ai îți fac plăcere, te încântă, să știi că ești trufaș, și încă profund trufaș.
Ce se mai poate adăuga la aceste semne prin care omul poate recunoaște trufia din el însuși? Poate numai că dacă asupra omului cade frica, și acesta este un semn al trufiei. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre aceasta: ”Sufletul mândru e rob al fricii; nădăjduind în sineși, el se teme și de un zgomot slab, până și de o umbră. Fricoșii își pierd adeseori mințile, și pe drept – fiindcă drept este ca Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca și ceilalți să învețe să nu se mândrească”.
Tot el scrie: ”Trufia cea mai mare stă în aceea ca omul, de dragul slavei deșarte, să arate cu fățărnicie virtuți care de fapt nu se află în el”.
”Cum să biruim mândria – Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți”,
traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas