Deşi părintele Serafim Rose avea o bogată viaţă lăuntrică, nu era cineva care să se descopere pe sine şi, fiindcă era deosebit de modest, din scrisorile lui nu putem obţine decât licăriri ale acesteia.
Întreaga poveste a vieţii sale duhovniceşti aşteaptă cercetări şi studii mai ample. Totuşi, putem deosebi în viziunea sa următoarele principii de bază:
Primul – el credea şi învăţa că nevoinţa duhovnicească cu propriul sine – calea de mântuire – este o nevoinţă grea: „Împărăţia Cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pe ea” (Mt. 11, 12). Într-o societate care la orice problemă cere soluţii rapide, concrete, uşoare şi superficiale – chiar şi la problemele spirituale – el susţinea (aşa cum au făcut-o toţi Sfinţii Părinţi) că lupta duhovnicească nu este nici rapidă şi nici uşoară, ci necesită o viaţă de hotărâre şi luare-aminte zilnică. Deoarece ţelul vieţii duhovniceşti este plinătatea în Hristos, este obligatoriu să ne împotrivim tulburărilor şi ispitelor.
El simţea că această sarcină este destul de grea pentru un monah care trăieşte o viaţă întru-un “schit pustiu”, şi cu atât mai mult pentru mireanul de rând care se luptă să-şi găsească drumul în lume.
(Ne vorbește părintele Serafim Rose – Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 324-325)