Un scriitor păgân, vestit în vremea sa, profesorul Libarius, uimit de mamele creștinilor și în mod special de mama Sfântului Ioan Gură de Aur, a exclamat: O, ce mame au creștinii! Ce mame deosebite sunt în Biserica creștinilor! Așadar, cum trebuie să fie mama și femeia creștină? Prin cumințenie și prin toate darurile cu care a fost împodobită de Dumnezeu, ea să știe să apropie și să atragă la viețuirea cea frumoasă, la viețuirea cea înaltă în Hristos.
Soțul și soția să fie cuviincioși unul față de altul, să nu se jignească unii pe alții, să fie de acord în creșterea copiilor.
Se întâmplă în familii ca tata să-și iubească copiii într-un anumit fel, respectându-le toate gusturile și să-i facă astfel obraznici. Mama caută să-i învețe să se roage, să postească, să nu spună vorbe de rușine. Or, copilul ascultă, e foarte inteligent și foarte atent, primește și privește în jurul lui, iar acest dezacord între mamă si tată este un dezastru pentru el.
Zis-a Avva Pimen: „Către cel spre care inima nu se încredinţează deplin, nu încredinţa lui conştiinţa ta”. (Altfel spus: „spre care nu se împlineşte, nu are vestire că este de încredere”. Iată unul din criteriile alegerii unui duhovnic) (…)
Venit-a odinioară un frate la Avva Pimen şi i-a zis lui: „Ce voi face, Părinte, că mă necăjesc dinspre curvie? Şi, iată, m-am dus la Avva Ivistion şi mi-a zis: «Nu trebuie să o laşi pe dânsa să zăbovească întru tine»”.
Patima slavei deşarte e nesfârşit de felurită.
Cu toţii ne slăvim în deşert: unii cu frumuseţea trupească, cu bogăţia şi luxul hainelor, cu vilele, cu forţa fizică; alţii cu profunzimea cugetării, cu educaţia multilaterală şi cu talentele.
Blândeţea este liniştea sufletului bun, care-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său. Blândeţea este o bogăţie nepreţuită, un har ceresc, scara care-l urcă pe om la cer. Blândeţea este urmată de smerenie, de neţinerea de minte a răului şi de răbdare.
Cel blând este milosârd şi binevoitor faţă de toţi, iar faţă de cei care-i greşesc se comportă cu îndurare. Cel blând nu insultă, nu mustră, nu huleşte, ci cu iubire, îi îndreaptă pe cei care alunecă în greşeală. Cel blând nu poartă vrajbă, nu se ceartă, ci vorbeşte calm cu toţi.
O, preadorită iubire [agape], fericit cel ce te-a îmbrățișat pe tine, pentru că niciodată nu va mai pofti să îmbrățișeze în chip pătimaș o frumusețe pământească. Fericit cel înlănțuit de tine cu o dragoste [eros] dumnezeiască, căci acela va tăgădui lumea întreagă și, apropiindu-se de orice om, nicidecum nu se va întina.
Despre iubire [agape]. Și care sunt căile și faptele bărbaților duhovnicești. Și fericire a celor care au această iubire în inimă.
„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În această frază Apostolul Pavel pune în paralel relaţia dintre bărbat şi femeie, care există în căsătorie, cu relaţia dintre Hristos şi Biserică.
Aşa cum Domnul nostru, în calitate de cap, S-a unit pe Sine cu Biserica şi formează un singur trup – chiar dacă cea din urmă este formată din multe mădulare –, aşa şi în căsătorie, unirea legală a celor două părţi: bărbatul şi femeia, formează o unitate; o singură fire, aşa cum a fost ea alcătuită la începutul zidirii.
Sfântul Vasile cel Mare spune că „precum rugina distruge în întregime fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are”.
Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, care spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 72
Nu trageţi prea tare la juguri îndepărtate. Bucuraţi-vă mai mult unul de altul, grabiţi-vă, rugându-l pe Dumnezeu să va binecuvinteze cu naştere de prunci, daţi vieţii ce este al ei, şi lui Dumnezeu ce este al Lui.
Încercaţi să fiţi fericiţi împreună, căci viaţa este un strigoi, ceea ce este real ţine numai de Dumnezeu şi de prezenţa Lui în lume. Anii trec repede veţi îmbătrâni curând, dar măcar sufleteşte încercaţi să fiţi tineri.
Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…
Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.
Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.
De îndată ce încălcăm ceva, cugetul nu ne dă pace. Când se întâmplă aşa, trebuie să ne rugăm Domnului să ne înveţe cum să ne lipim cu toată inima şi fiinţa noastră de El. Uităm că vieţuim aici vremelnic, că trebuie să fim în neîntreruptă rugăciune, iar rugăciunea este respiraţia sufletului. Rugăciunea este adăpare cu energie de la izvorul vieţii, din Domnul, iar Domnul este şi mamă, şi tată. Domnul pe toate le ocroteşte şi le păzeşte!
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 142
– Cum pot să împac tehnologia actuală la care am acces: telefon mobil, calculator, mașină, cu viața monahală pe care mi-am dorit-o și am făgăduit-o?
– În Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos este scris că „orice cărturar cu învățătura despre Împărăția Cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi” (Mat. 13, 52).
Părintele Roman Braga, Universul Credinţei, TVR, Televiziunea Română
Părintele Roman Braga, supraviețuitor al experimentului Pitești, despre întoarcerea în țară a românilor din diasporă, familie, vremurile de astăzi. Născut în 1922 în Basarabia, închis peste 10 ani în temnițele comuniste, arestat în două rânduri, ultima oară cu „Rugul Aprins”. Misionar al Ortodoxiei în ultimii 40 de ani în America de Sud și de Nord.
Părinţii nu au cerut cuvinte multe. Primeau un cuvânt duhovnicesc şi fugeau în pustiu să trăiască mulţi ani cu acel cuvânt; încercau să-l împlinească şi se hrăneau din el. Noi şi spunem, şi vrem să auzim multe cuvinte, dar nu facem nimic pentru a le împlini. Când cineva vorbeşte mult, se slăbănogeşte duhovniceşte.” (Părintele Sofronie de la Essex)
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 339
Dacă nu poţi face fapta bună, nu este păcat. Iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sunt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrâneţe îi doresc şi plâng că nu au copii, dar este prea târziu. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar când se departează harul, atunci toate i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plânge, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu.
1. Rugăciune, prin care cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ridicarea crucii; căci aşa cum copiii aflaţi în suferinţă îşi spun părinţilor întristarea, primind de la ei mângîiere, ori aşa cum prietenii îşi împărtăşesc unul altuia necazurile şi astfel simt în inimă o oarecare uşurare, aşijderea şi noi simţim cea mai mare uşurare în întristarea noastră atunci când, prin rugăciune, împărtăşim întristarea noastră lui Dumnezeu, “Care este Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (II Cor. 1, 3-4).
– Ce ne spuneţi despre credincioşii care vin la mănăstiri?
– Să ştii că nu vin credincioşii la mănăstiri pentru noi, ci pentru credinţa lor curată că la mănăstriri este mai multă credinţă şi viaţa călugărilor este mai aleasă. Eu aşa cred, că Dumnezeu nu ţine mănăstririle pentru noi, călugării, că suntem păcătoşi; ci le ţine pentru credinţa credincioşilor iubitori de Hristos. Poporul român este un popor de aur! Credincioşii din lume sunt mai buni ca noi!