O, preadorită iubire [agape], fericit cel ce te-a îmbrățișat pe tine, pentru că niciodată nu va mai pofti să îmbrățișeze în chip pătimaș o frumusețe pământească. Fericit cel înlănțuit de tine cu o dragoste [eros] dumnezeiască, căci acela va tăgădui lumea întreagă și, apropiindu-se de orice om, nicidecum nu se va întina.
Despre iubire [agape]. Și care sunt căile și faptele bărbaților duhovnicești. Și fericire a celor care au această iubire în inimă.
Mărturisirea propriei nevrednici
Fraților și părinților, vreau să vă grăiesc cele ce țin de folosul sufletului și mă rușinez — martor mi-e Hristos, Adevărul! — de iubirea voastră cunoscându-mi nevrednicia. De aceea aș fi vrut să tac pururea, cum știe Domnul, și în genere nici măcar să-mi înalț capul și să văd față de om, ca unul pe care conștiința îl osândește pentru că întru totul cu nevrednicie am fost rânduit să stau înaintea voastră a tuturor, ca unul ce cunoaște calea, eu, care nu cunosc nici măcar cele ce sunt la picioarele mele și nici măcar nu m-am atins încă de calea care duce la Dumnezeu.
Prin urmare, nu mică întristare mă cuprinde pentru faptul că eu, smeritul, am fost preferat să vă călăuzesc pe voi, cei preacinstiți, pe care mai degrabă eu însumi trebuia să vă am drept călăuzitori, ca unul ce sunt cel din urmă dintre toți și prin ani și prin vârstă, și încă nu am cuvântul făptuitor și care are mărturie din viața mea spre a vă îndemna și a vă aduce aminte cele privitoare la legile și voia lui Dumnezeu, pentru că și din cele de care vreau să vorbesc știu că n-am pus încă în lucrare nimic. Știu însă întocmai că Domnul și Dumnezeul nostru fericește nu pe cel ce vorbește numai, ci pe cel care, înainte de a vorbi, și face [ceea ce vorbește], fiindcă: „Fericit cel ce face și învață; acesta se va chema mare în împărăția cerurilor” [Mt 5, 19]. Căci ascultând un asemenea învățător, ucenicii râvnesc să-l imite și dobândesc folosul nu atât din cuvintele aceluia, cât sunt stârniți și siliți să facă aceleași lucruri de faptele lui cele bune, lucru care nu știu să se afle întru mine, căci nu știu nimic bun în mine însumi. Dar mă rog și vă îndemn pe voi toți, iubiții mei frați, să nu vă uitați la viața mea împrăștiată, ci la poruncile Domnului și la învățăturile Sfinților noștri Părinți; fiindcă acei luminători n-au scris nimic pe care mai întâi să nu-l fi făcut și făcându-l să nu-l fi înfăptuit.
Să mergem toți pe o singură cale
Așadar, o singură cale să ne fie comună: poruncile lui Hristos, care ne duc la cer și la Dumnezeu. Căci deși Cuvântul [Scripturii] ne înfățișează căi diferite, dar negreșit se zice că această cale se scindează în mai multe nu după firea aceluia, ci după puterea și scopul fiecăruia. Fiindcă începând de la lucruri și fapte multe și diferite, așa cum fiecare pleacă din locuri și cetăți multe și diferite, ne grăbim să ajungem la un singur sălaș: împărăția cerurilor. Iar prin faptele și căile bărbaților după Dumnezeu trebuie să înțelegem că sunt virtuțile duhovnicești, întru care cei ce au început să umble trebuie să alerge spre un singur scop, și anume ca, pornind din ținuturi și locuri diferite, să ajungă, precum s-a zis, împreună la o singură cetate: împărăția cerurilor, și să se învrednicească să împărătească împreună cu Hristos, devenind supuși ai unui singur împărat: Dumnezeu și Tatăl. Înțelege, așadar, prin unica cetate — și nu mai multe — sfânta și nedespărțita treime a virtuților [credința, nădejdea și iubirea, 1 Co 13, 13] sau, mai degrabă, pe cea dintâi dintre ele, chiar dacă se numește și ultima, ca una ce este sfârșitul tuturor celor bune și este mai mare decât toate: iubirea, din care și întru care se întemeiază toată credința [Ef3, 17; Col 1, 23] și se zidește nădejdea, și fără de care nu s-a alcătuit și nu se va alcătui în general nimic din cele ce sunt.
Multe sunt numele ei, multe faptele ei, mai multe încă semnele, și încă și mai multe însușirile ei dumnezeiești, dar firea ei este una și de asemenea întru toate privințele de negrăit pentru toți, îngeri și oameni, și chiar pentru orice altă creație necunoscută poate nouă. Neînțeleasă în rațiunea ei, neapropiată în slavă, nepătrunsă în sfaturile ei, veșnică pentru că este fără de început, nevăzută pentru că e gândită, dar nu este înțeleasă. Multe sunt frumusețile acestui Sion sfânt și nefăcut-de-mână, pe care cine a început să le vadă nu se mai veselește de priveliștile sensibile, nu se mai alipește de slava lumii acesteia.
Sfântul Simeon Noul Teolog