„Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efeseni 5, 32). În această frază Apostolul Pavel pune în paralel relaţia dintre bărbat şi femeie, care există în căsătorie, cu relaţia dintre Hristos şi Biserică.
Aşa cum Domnul nostru, în calitate de cap, S-a unit pe Sine cu Biserica şi formează un singur trup – chiar dacă cea din urmă este formată din multe mădulare –, aşa şi în căsătorie, unirea legală a celor două părţi: bărbatul şi femeia, formează o unitate; o singură fire, aşa cum a fost ea alcătuită la începutul zidirii.
Omul a fost creat „după asemănarea” Sfintei Treimi. Dumnezeu, chiar dacă este unul în fire sau fiinţă, este şi o treime de persoane sau ipostasuri. Între persoane există o comuniune de iubire. Dumnezeu Însuşi după zidirea omului mărturiseşte: „Nu este bine să fie omul singur” (Facerea 2, 18). Din coasta trupului lui Adam Dumnezeu ia o parte din aceeaşi substanţă şi de aceeaşi fire şi făureşte ceea ce lipsea. Conform cu planul creaţiei, mulţimea avea să ia locul monadei; firea omenească avea să devină „multiipostatică”, adică cu multe ipostasuri sau persoane.
Aşa cum cuvântul „Biserică” se află la număr singular şi cu toate acestea cuprinde o mulţime de membri, la fel şi cuvântul „om” – chiar dacă este la numărul singular – cuprinde stihia comuniunii mai multora. Hristos – în calitate de cap – este unit cu trupul Bisericii şi formează o unitate. Bărbatul, în calitate de cap al femeii, este unit într-un singur trup cu ea şi „astfel nu mai sunt doi”, ci „vor fi amândoi un singur trup” (Matei 19, 5-6). În această unitate, care nu este una a firii, se ascunde taina.
Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 115-116
