Păcatul este un mare rău, cu urmări adânci, greu de socotit – muncile veșnice ale iadului! Iar leacul lui, rânduit de Iisus Hristos, este atât de simplu! Pare de neînchipuit!…
Așa cum Iisus Hristos le-a zis celor zece leproși: „Mergeți și vă arătați preoților” (Luca 17, 14) iar ei, mergând, s-au curățit, așa și nouă păcătoșilor ne spune, parcă: și voi sunteți bolnavi de lepră duhovnicească. Nu vă temeți! Împliniți numai aceasta: Mergeți și vă arătați preoților.
Agheasmă nu, Sfânta Împărtășanie nu, Maslu nu, spovedanie nu, da’ lumea asta s-a învățat să trăiască fără Dumnezeu!
„Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul!” (Ioan 12, 35)
Cu gura poți rosti și psalmi și acatiste și canoane, și poți rosti și această rugăciune scurtă de care am amintit. Însă, când rostești cu gura, adeseori mintea colindă pe alte coclauri. Și de aceea este bine să fim mai concentrați, să facem un efort; dacă nu reușim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea.
Aşadar, dacă îi cunoşti pe cei nedreptăţiţi, dă-le înapoi ce ai luat de la ei, sau dă-le mai mult decât ai luat, aşa cum a făcut Zaheu, vameşul din Evanghelie. Iar dacă nu îi cunoşti, dă săracilor ceea ce ai câştigat pe nedrept. Astfel, vei scăpa de nenorocirile care îţi bat la uşă.
– Niciodată viața n-a fost mai înlesnită ca acum. Și totuși, e tot mai multă suferință în lume. De unde vine?
Totuși, multe boli trupești recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci și sufletească) n-au fost înlăturate în mod real.
„Smerenia este haina lui Dumnezeu. Cuvântul, întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. Şi tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut cu adevărat asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălţimea Lui şi a ascuns puterea măririi Lui şi a acoperit slava Lui în smerită cugetare, ca să nu fie arsă zidirea de vederea Lui”[1]
Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca şi cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau „Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!”. Felicitându-ne astfel, noi întărim şi ne dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului omenesc, şi că altul afară de El nu trebuie aşteptat.
Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuţilor. Dacă cineva are fapte bune şi n-are smerenie, se răstoarnă din căruţă; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căinţă, păreri de rău, pe aceia îi mântuieşte Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune şi li se pare că au ceva.
Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei?PărintelePaisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.
De ce nu primim de la El ceea ce cerem? Vă mai spun încă o dată: pentru că, de obicei, Îi cerem lucruri vătămătoare pentru noi, crezând că sunt bune şi că ne sunt de folos. Nu ştii, tu, omule, care ţi-e interesul. Dar Cel Care ştie nu îţi ascultă rugăciunea, pentru că are mai multă grijă decât tine, de mântuirea ta.
Războiul pe care îl suportăm este foarte mare. Toţi sunt împotriva noastră: şi ştiinţa, şi politica. Nu sunt pesimist, dar cred că trăim chiar vremurile de pe urmă (cuvânt rostit în anul 1981). Starea noastră trebuie să fie martirică. „Ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, așa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).
Prima fericire este a sărăciei și noi nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu decât dacă trăim această fericire care are două aspecte. Mai întâi, este evident că nu posedăm nimic pe care să-l putem păstra, fie că vrem: aceasta este descoperirea faptului că nu am nimic, că nu sunt nimic, descoperirea unei sărăcii totale. Existăm pentru că Cineva a voit să existăm și ne-a dăruit viață.
Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie, ba chiar Îl numește „Tată”. „Rugăciunea cea mai veche și cea mai răspândită se adresează Părintelui Ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut și preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veșnice și mântuitoare?
Vasile cel Mare zice: “Postul este cel mai bun strejer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrînarea, inspiră modestie, dă curaj în război şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii, pentru a se înălţa şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrînilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor”.