Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi. Mare este Taina Pocăinței, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptății după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nicio înfricoșare și iarăși să-i împace cu Sine.
În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi şi ieşirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul şi perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obişnuit.
Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu.
Potrivit Sfântului Siluan și așa cum lămurește Sfântul Sofronie, cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în inima omului în împreună-glăsuire și armonie cu rugăciunea.
Ca urmare a căderii sale omul este dezbinat în toate: una are în minte, alta în inimă și alta poftește cu simțurile. Nu are ipostas. Dumnezeu însă nu poate vorbi omului câtă vreme ființa lui este împărțită. Prin nevoința pocăinței, firea lui muritoare este întărită, ființa îi este tămăduită și se adună toată ca într-un nod strâns.
Suferința face bine nu numai creștinului, ci oricui, pentru că dacă nu suferi, nu înțelegi nimic. Suferința este o experiență bună. Chiar și în Scriptură scrie că suferința este semnul că Dumnezeu te iubește. În Epistola către Evrei, la capitolul 12, Apostolul Pavel spune că dacă nu suferim, nu suntem copiii lui Dumnezeu… Căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește.
Dacă nu suferim, nu suntem fii ai lui Dumnezeu. După ce trăiești suferința, înțelegi mai bine lucrurile de pe lumea asta, mai adânc decât cei care nu au trăit vreo suferință.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”.
„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
Rolul capital şi permanent al pocăinţei în spiritualitatea noastră trebuie subliniat mai ales atunci când prezentăm Ortodoxia în Occident, deoarece avem tendinţa să-i revelăm doar unul din aspecte. Vorbim despre slava Luminii Dumnezeieşti de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, despre biruinţa Învierii în noaptea de Paşti, despre bucuria Împărăţiei, despre frumuseţea duhovnicească a icoanelor, despre dumnezeiasca Liturghie cea asemenea Raiului pe pământ.
Când călătorim prin noaptea vieții pământești, pe noi nu ne luminează soarele, și totuși primim, prin reflexie, lumina lui din lună. Pe muntele Sinai, dintre toți cei 600.000 de israiliteni, numai Moise a primit lumina lui Dumnezeu, dar el, mai târziu, a răsfrânt-o asupra întregului popor. Și atunci, iată că cei ce, din cauza stării lor pătimașe și păcătoase, nu pot fi conduși numai de Dumnezeu, în chip nemijlocit, au nevoie de un povățuitor, de un păstor.
Cum aţi defini ruşinea? Şi ar putea osândirea de bunăvoie să fie înţeleasă într-un mod dăunător nouă şi care ar putea duce chiar la deznădejde?
Răspuns: Da, osândirea de sine poate deveni un lucru morbid, dacă nu este însoţită de credinţă, de încredere în Dumnezeu. Dar dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine.
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi.