„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Unii nu-I cer nimic; Alții Îi cer nimicuri; Unii Îi cer socoteală; Alții, să facă El ce vor ei! Iar alții, să nu existe în fața lor; Și pomelnicul s-ar putea lungi.
În această privință, sfinții ajungeau unii ca îngerii, care unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, pentru ei nu mai voiau ceva deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Așa se aseamănă începuturile și sfârșitul credinței: unii nu-i cer nimic sau Îi cer nimicuri, iar ceilalți, sfinții, nu mai cer nimic. Sfinții cei mari, din desăvârșita credință în Dumnezeu, nu mai cereau nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârșirea. Totuși, mântuirea, desăvârșirea e acel lucru care trebuie! Pentru acest lucru – iertarea lumii – se roagă și Sfinții din cer.
Așa-s îngăduite și rânduite lucrurile, că e destul să se decidă cineva în mod profund pentru motivarea sa în existență, pentru Iisus, și îndată îi curg împotrivă toate motivele simplificate, droaia de nimicuri, vrând să-l deruteze, să-i dovedească hotărârea o ușurătate. Dar a vinde și a da de pomană toate „nimicurile” lumii, înseamnă că Duhul Sfânt, care suflă unde vrea, te-a ușurat de ele, înseamnă că zarea conștiinței tale s-a limpezit, grija vieții nu mai sunt spinii, ci numai roadele – „crinii câmpului”. Și în țarină, în pământul inimii, în inima creștină răsare Iisus, sădit acolo la Sfântul Botez și dă vieții tale sensul de obârșie.”
Părintele Arsenie Boca