Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu.
Ciclul iconografic ortodox al vieţii lui Hristos abundă de aluzii la moartea Sa jertfitoare, începând cu icoana Naşterii Sale. Înfăşurat precum un trup pregătit pentru îngropare, Copilul din iesle reaminteşte vizual de trupul din mormânt şi, prin urmare, sfârşitul poveştii este prezent deja la început.
Dacă noi nu ne vom strădui să avem smerenie, ne lasă Dumnezeu să cădem în tot felul de primejdii şi ne vom pierde sufletul. Dumnezeu nu mântuieşte pe omul care nu are smerenie, că aşa i-ar mântui şi pe diavoli, dar diavolii sunt îndărătnici, iubitori de sine şi vicleni.
Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare.
Nu trăim ca în vremurile de demult. Trăim în anii marii stricăciuni şi corupţii. Nicicând oamenii nu au păcătuit ca acum. Zilele noastre par a fi zilele sfârşitului. Putem să avem case mari, cu radiofoane, cu televizoare; pot copiii noştri să studieze, să avem portofelul plin, să dispunem de automobil, să chefuim şi să ne distrăm; dar suntem păcătoşi, foarte păcătoşi. În vremurile vechi, în satele noastre erau colibe. Dar în colibele cu lumânări şi făclii locuiau sfinţi. Acum în palate locuiesc demoni.
Noi Îi dăm mulţumire, Îl venerăm, Îi cântăm imne, Îl primim în noi înşine. Cum Îl primim în noi înşine? Noi L-am primit deja în noi înşine atunci când ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine.
Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
Din ce pricină este uimitoare această rugăciune? Am amintit: Îl numești pe Iisus Domn, iar apoi spui: „miluiește-mă”. Adică te smerești. Cine vrea să fie miluit? Un cerșetor. Te faci cerșetor, te smerești? L-ai omorât pe diavol. Smerenia este opusul lui.
Avem frică de moarte. Cel dintâi eu. Și spunem: „Mă tem de moarte, mă tem să plec…” Dar de ce te temi? Hristos a spus să nu ne temem de moartea trupească, ci de cea sufletească. De ce te temi să pleci din această viață? Te temi pentru că nu ai mărturia conștiinței că ești în regulă. Ceva nu e în regulă. Faptul că te temi înseamnă că nu ești într-o relație bună cu Dumnezeu. Îndreaptă relația cu Dumnezeu, orânduiește-ți o bună legătură cu El și nu te vei mai teme.
Lupta pe care o ducem e să ne eliberăm inima de patimi, de păcate, de tot ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Poate fi și un lucru foarte mic. De aceea și iubirea de arginți, nu se măsoară prin câți bani ai, ci cum îi ai și cum îi folosești. Poți să ai un euro și să fii zgârcit și poți să ai un milion și să fii liber. Nu se măsoară ca număr, ci ca inimă…
Iisus înseamnă „Dumnezeu mântuieşte”, nume ce poartă în sine vocaţia pentru care a venit în lume. Este un nume care ne mântuieşte, ori de câte ori îl rostim. În tradiţia isihastă, monastică, şi nu numai, sunt foarte mulţi oameni care s-au îndeletnicit cu rugăciunea lui Iisus, cu rostirea permanentă a numelui lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Pentru că numele lui Iisus, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, este cel care ne aduce linişte minţii noastre, ne aduce mântuire.
Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
„… Maria – parafrazez puţin – dacă a ales partea cea bună, aceasta nu se va lua de la ea. Epoca în care trăim este tocmai o epocă în care partea cea bună se tot smulge de la noi. Am învăţat de la „înţelepţii” acestei lumi că Dumnezeu nu există. Am fost sub un regim care a interzis pe Dumnezeu sub o formă sau alta, Dumnezeu şi adevărata cinstire a lui Dumnezeu, este prigonită, este interzisă în lumea întreagă.
Aș vrea să vorbesc cu voi astăzi și pe o altă temă. Nu demult ne-a vizitat un preot rus. Și într-o discuție între patru ochi m-a întrebat:
Când ai o soţie care nu se roagă, nu merge niciodată la biserică, atunci trebuie să te îngrijorezi. Şi dacă nici tu nu te rogi, atunci tuturor le va fi frică de voi.
Sfântul Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa despre ierarhia bisericească, scrie următoarele: „Rugăciunile sfinţilor au trecere şi în această viaţă, şi cu mult mai mult după moarte, asupra acelora care sunt vrednici de sfintele rugăciuni, adică asupra credincioşilor”.
Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, deși vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă… nu izbutesc nimic.