Într-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc».
Aș vrea să vă reamintesc parabola „Vameșului și a Fariseului”. Vameșul intră în Templu și rămâne la ușă. Se știe condamnat, știe că după dreptate nu are nicio speranță, fiindcă este străin de Împărăția lui Dumnezeu, de împărăția dreptății, de împărăția dragostei, fiindcă el nu ține nici de lumea dreptății, nici de aceea iubirii.
Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat odată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la patimi!
Probabil, însă, că cineva dintre cei care nu vor să se roage fierbinte şi cu sârguinţă ar putea să susţină că Dumnezeu a grăit aceste cuvinte, adică: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne! va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).
Dacă nu este înviere creştinii sunt cei mai de plâns în lumea aceasta, zice Sfântul Pavel. De ce? Pentru că dragostea lui Hristos este, în lumea aceasta, totdeauna răstignită. Viaţa noastră va fi o suferinţă necurmată, câtă vreme lumea, în întregul ei, nu va fi mântuită.
O călugăriță mi-a scris, zice: Gheronda, auzim că vin turcii și nu știm ce să facem.
– A! ascultă copila mea, îi spun. Nu ai ascultare. Fiindcă dacă ai avea ascultare atunci ai spune: Ce mă interesează pe mine? Ce îmi va spune gherontissa, ce îmi va spune stareța. Nu este stareță cutare? Atunci ce spune ea voi face, pe mine nu mă interesează. Asta este ascultarea. Dar pentru că te temi, ai înlăuntrul tău voie proprie, ai voie proprie înlăuntrul tău, ai voie proprie.
La nunta din Cana nu era vin de ajuns. Născătoarea de Dumnezeu a văzut oaspeţii miraţi, iar pe stăpânul casei ruşinat și, împinsă de milă şi împreună-pătimire, ea a cerut sfat sau ajutor de la Fiul său, zicând: „Nu mai e vin”. La care Iisus i-a răspuns: „Ce este Mie şi ţie, femeie?”
Trecem prin toată viaţa ca nişte orbi.
Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. În bucurie el se schimbă, devine altcineva. Însă când suferă, devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa.
Omul nu poate face nimic fără harul divin. Nu se poate apropia de Dumnezeu şi nici uni cu El doar prin propriile sale forţe sau puteri. Trebuie ca Dumnezeu să-i dăruiască Duhul Său, pentru a trezi în inima lui acea nouă modalitate de a privi lucrurile care este credinţa şi să-l înarmeze pentru lupta duhovnicească.
Eu am un program de angajare în viața religioasă și programul începe cu frecvența la biserică. Adică să te duci la biserică în duminici și sărbători, sau cel puțin în duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poți să consideri că cineva are o viață religioasă autentică.
Noaptea este mai potrivită prin liniştea firii pentru rugăciune, în special, la ceasurile în care omul se odihneşte de grija zilei. Mintea se linişteşte de flecăreala şi de osteneala de peste zi şi omul mai odihnit şi mai cumpătat are folos mai mult priveghind.
Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica şi scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu ştiinţă, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem rugăciunea lui Iisus şi să priveghem în toată vremea.
Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”.
De ce să mă descurajez? Am alunecat.. Am alunecat pentru că nu am ajuns încă la nepătimire. Am fost înșelat și am făcut o neasculatare, mi-am făcut vreo voie, iar diavolul îmi aduce descurajarea…
Lumea e gura satului, gura vicleanului şi, de multe ori, gura celor din casă cu tine. Aceştia sau lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le iei înainte cu un pas şi să te faci mai bun. Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, ci ostaşii lui Hristos. Şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea.
Oamenii caută pace, libertate. Ei nu ştiu, săracii, ce este libertatea. Ei cred că libertatea materială este totul. Dar nu, toate acestea ale lor sunt robie! Ne înrobim neîncetat; dacă avem totul şi orice, această bogăţie ne înrobeşte, şi nu avem pace, linişte…Putem merge unde vrem, putem face ce vrem, dar, iarăşi, asta nu e libertate!
Ne este foarte greu să ne rugăm pentru persoanele care au căzut în păcatul desfrânării. Renunțarea la Hristos și păcatul desfrânării înalță un zid între om și Dumnezeu, prin care ne este foarte greu să înălțăm rugăciuni pentru rude și pentru aproapele și chiar pentru preoți. Așa cum renunțarea la Fiul Omului duce la părăsirea Bisericii, la fel spunem și despre desfrânare, mai ales dacă după săvârșirea lui nu urmează căința și smerenia. Aceasta duce la pierderea credinței.