Ce trebuinţă ai, omule, să cauţi cărţi multe, care să te povăţuiască pe tine spre folos şi să întrebi pe toţi dascălii, zicând: „Spuneţi-mi, cum mă voi mântui?”. Iată, toate cărţile cele învăţătoare în două cuvinte încap, adică: întru frica lui Dumnezeu şi întru a avea pe Domnul înaintea ochilor, totdeauna. Să iei aminte la tine însuţi, precum se cade, şi vei înţelege toate poruncile lui Dumnezeu şi să le ţii pe ele.
Să luăm un exemplu. Vii să-mi vorbești înăbuşit de problemele tale. Eşti bolnav, ai păcătuit, ai fost dat afară, te-au izgonit din mănăstire, ți-au spus că ai cancer și-o să mori.
– Oamenii îsi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?
1. De-aş ajunge cea mai mare slavă pământească
În zadar dacă-mi voi pierde slava mea cerească
/: Ce folos, ce folos slavă fără de Hristos. :/
Dacă mântuirea în Hristos este singurul ţel al vieţii noastre, tot ce facem va fi rugăciune, slujire a liturghiei.
„… Însuși Tatăl iubește pe voi, căci voi pe Mine ați iubit” (Ioan 16, 27). Nu fără tristețe îmi amintesc de anii tinereții, când înțelesul acestor cuvinte îmi era ținut. Gândesc: de veacuri se tot repetă multe cuvinte izvorâte din ceruri, în cele mai diferite feluri și chipuri, dar ele nu stârnesc răspunsul cuvenit în inimile împietrite, în gândurile stinse pentru lumea cea de Sus.
Când omul nu arată răbdare în durerea mustrării, a certării, a tăierii voii, în durerea dispreţului, a batjocurii venite din partea celorlalţi, atunci va rămâne pătimaş, bolnav, şi la sfârşitul vieţii va vedea limpede că n-a lucrat bine mântuirea lui. Fără răbdare în suferinţă, nu se realizează vindecarea. Trebuie să arătăm răbdare faţă de purtarea vindecătoare a lui Dumnezeu. Ispitele care vin asupra omului au scopul să-l smerească.
Ai de toate, doar pacea îți lipsește. Ai da pentru pace totul, dar pacea nu vine la tine. În sufletul tău domnește nepacea și în urma războiului. Te-ai gândit și te gândești: „Am tras în luptă; poate am omorât pe cineva. Poate că acum vreo mamă se tânguiește pentru singurul ei fiu, pe care eu l-am omorât – iar împreună cu mama și soția, și copii, și frații, și surorile, și celelalte rude.
În firea minţii omeneşti este sădită necesitatea unui garant al lumii, al adevărului, al realului şi al omului însuşi. Dar dacă (mintea) nu-L primeşte pe Care este, altul nu găseşte: şi îndată nu mai este nimeni care să garanteze nici veşnicia ta.
“Toate Îmi sunt date Mie de Tatăl”, în garanţie, în sprijinire şi în desăvârşire.
Eu cred că toţi oamenii sunt sensibili. Dar unii şi-au acutizat această sensibilitate. Şi aceasta este o slăbiciune. Afectivitatea neluminată de har, devine slăbiciune. Pe de altă parte, să-I dăm slavă lui Dumnezeu că încă mai simţim durerea într-o lume producătoare de „algocalmine”.
Care este însă oglinda inimii noastre? Simțul duhovnicesc, pe care-l dobândim atunci când avem o conștiință bună și îndrăznire înaintea lui Dumnezeu.
Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem…
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârşit de umilinţă ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinţei lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele şi răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea.
Citind cu atenţie scrierile Părintelui Sofronie vom descoperi că pentru el isihasmul – strădania neobosită de a „intra înlăuntru şi a afla odihnă“ – este temeiul fără de care nu putem avea o dreaptă înţelegere a Sfintei Liturghii. El consideră, de asemenea, că isihasmul este absolut necesar în duhovnicie, căci numai prin cultivarea inimii poate duhovnicul să devină un transmiţător al acelui har care le dăruieşte fiilor lui duhovniceşti o nouă naştere.
Cum pot afla rolul meu în viaţă? De câţiva ani mă macină această întrebare. Cum pot scăpa de ea?
Cât despre inegalități, ele sunt produsul naturii, nu nedreptăți, și nu trebuie confundate cu excesele. Ele aduc cu sine fraternitatea și astfel contribuie la viața și armonia lumii.