Iubiți credincioși, de curând vi s-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor în pustie. De îndată ce oamenii au mâncat și s-au săturat și au adunat coșurile cu fărâmituri ca probă materială a minuni care se săvârșise, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: Voi intrați în corabie și mergeți în partea cealaltă a mării, până ce Eu mai rămân cu mulțimile și le voi da drumul să plece acasă.
Când obosește dragostea, datoria o înlocuiește. Când obosește datoria, legea o înlocuiește. Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea. Când dragostea mamei față de copilul ei se răcește, mama își face numai datoria, adică face mai puțin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea.
În Creștinism, dreptatea este o datorie, iar jertfa o alegere. Suntem datori să înfăptuim dreptatea; dacă vrem să ne jertfim, acest lucru este de bunăvoie. Îndeobște, nu le putem impune altora să se jertfească.
Altfel spus, dacă cineva te-a insultat, eu, în temeiul legii lui Dumnezeu, îți pot spune: „Nu-l reclama, nu-l da în judecată! Lasă-l, îți va face Dumnezeu dreptate!”.
Cel ce practică isihia noetică se numeşte „isihast”. Isihastul urmează calea liniştirii, care reprezintă esenţa tradiţiei ortodoxe; scopul ei este de a ne duce la Dumnezeu şi a ne uni cu El. Să ne amintim spusele Sfântului Ioan Scărarul în acest subiect: „Isihast este cel care se străduieşte a închide pe cel netrupesc (gândul, mintea) în casă trupească, fapt care e vrednic de admiraţie…
Dacă rugăciunea pe care doreşti să o aduci lui Dumnezeu nu este importantă şi nu are înţeles pentru tine în primul rând, atunci nu vei putea s-o înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu eşti atent la cuvintele pe care le rosteşti, dacă inima ta nu răspunde la ele, sau dacă viaţa ta nu este orientată înspre aceeaşi direcţie precum rugăciunea ta, rugăciunea nu se va îndrepta către Dumnezeu.
Păsărelele, animalele, oamenii stau în întuneric, iar eu, dacă mă fac lumină, iată că îi scot din întuneric facându-i să nu mai orbecăiască, să nu se mai lovească, să nu mai cadă în gropi. Iar dacă nu mă fac lumină, ci rămân mai departe în întuneric și fiindcă vina o port eu, iată că trebuie să cer iertare și păsărelelor.
Să fim adevărați creștini, nu doar cu numele. Să dăm întregul nostru trup lui Dumnezeu, îndepărtându-ne de diavol. Mai întâi de toate, să atingem pământul cu capul nostru, plecându-ne astfel înaintea Lui, și să nu amenințăm cu acesta pe frații noștri; cu ochii noștri să vărsăm lacrimi înaintea Lui, nu să privim cu ochi spurcați la frumusețe străină; mâinile noastre să le întindem cu evlavie către El și să le desfacem ca să dăm dar bun – „nu oi să dăruim, iar boi să luăm”, nu să luăm „de zece ori și doar de una ori două să dăm”.
Paguba noastră constă în faptul că împrăștiindu-ne gândurile ne pierdem atenția, iar mintea începe să rătăcească neștiind pe unde o face. Deși stăm la rugăciune, ea totuși se întrerupe. Ce e de făcut? Toți spun unul și același lucru: când te dezmeticești, întoarce-te iarăși în inimă și începe de acolo să strigi pentru ca mintea să nu se rătăcească din nou.
Prin această rugăciune, Părintele cere binecuvântarea lui Dumnezeu ca în vremea întregii zile să lucreze după voia Acestuia. Scrie: „Binecuvântează, Doamne, ziua aceasta pe care mi-o ai dat pentru cea negrăită bunătatea Ta; şi mă învredniceşte în puterea binecuvântării Tale, ca toată fapta şi cuvântul din ziua ce încep acum să le săvârşesc pentru Tine, spre slava Ta, în frica Ta, dupre voia Ta, în duhul întregii cugetări şi al curăţiei, al smeritei cugetări, al răbdării, al dragostei, al blândeţii, al păcii, al bărbăţiei, al înţelepciunii, cu rugăciune şi în tot ceasul amintindu-mi că pretutindenea eşti”.
Câtă importanță trebuie să aibă timpul fizic pentru noi, pentru a ne face datoria pe timpul vieții?
“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru. Ce doreşti mai mult?
Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.
Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude.
‒ Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.
Nu poţi râde mai mult decât trebuie, nici să plângi mai mult decât trebuie. Cu surâsul însă poţi lumina atât faţa ta, ca şi pe a vecinilor tăi, cât doreşti.
Nu poţi huli împotriva lumii şi împotriva lui Dumnezeu cât doreşti tu, cu toate că ţie îţi pare astfel, ci numai până când se umple măsura.
Cât poate, omul să se lupte să vieţuiască în aşa fel încât să se înrudească cu Dumnezeu. Întotdeauna să privească, în orice situaţie, cum să facă voia lui Dumnezeu. Când omul face voia lui Dumnezeu, atunci se înrudeşte cu Dumnezeu şi primeşte continuu ajutorul harului dumnezeiesc.
Mie nu-mi plac deloc oamenii care fac pe victimele. Nu-mi place de cei care spun: soțul e de vină, soția, duhovnicul, statul și ajung la politică. Nu faceți pe victimele! Suntem responsabili pentru toate și pentru întreaga lume. Când o să ne asumăm responsabil aceasta rugăciune pentru întreaga lume, nu ne vom mai simţi deloc orfani.
Cine îşi reţine şi îşi înfrânează limba, acela îşi înfrânează şi trupul. Cine îşi stăpâneşte limba, va scăpa de orice rău ce provine de la limbă. Limba este un rău neînfrânat.