Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare… Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”.
Trebuie să te osteneşti şi să fii osârduitor, nu să îţi faci griji. Osteneşte-te şi fii osârduitor pentru adevărul şi sfinţenia lui Dumnezeu, şi aruncă grija ta spre Domnul. El vrea de la noi ceea ce este în puterea noastră, nu ceea ce este doar într-a Lui. Mântuitorul a zis: „Cine dintre voi poate, îngrijorându-se, să adauge staturii sale un cot?” Aşadar, cu deplină încredere în Făcătorul nostru să săvârşim lucrarea dată nouă şi să nu ne îngrijim de tot ce va veni şi de tot ce poate veni.
Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc.
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primim folos prin strălucirea cu care prăznuim o sărbătoare în Biserică. Chiar de am pogorî toate stelele din cer pentru a împodobi biserica pentru praznic și chiar de am cânta toate cântările care îi sunt închinate, dacă facem acestea doar ca să ne întoarcem la starea noastră de dinaintea praznicului, nu am dobândit niciun folos.
Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?
Vedem adesea cum oamenii îi fericesc pe cei ce mor pe neaşteptate, pentru că scapă de agonia morţii. Sfinţii Părinţi însă spun că e primejdios să mori fără să ai măcar o clipă timp să te găteşti de moarte; a-ţi cunoaşte ceasul morţii este un dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne rugăm, cerându-I să ne dea timp de gătire ca să stăm cum se cuvine înaintea Lui.
Copiii noștri au devenit incapabili pentru credință. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veșnic. Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceștia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenței noastre, drept ziua nașterii noastre la viața cea mai înaltă, la plinătatea vieții ce aparține lui Dumnezeu.
Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat l-a întrebat pe Hristos: „Ce este adevărul?,” şi nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greşită. Dacă Pilat ar fi pus întrebarea dreaptă: „Cine este adevărul?,” ar fi primit răspuns. „Eu sunt adevărul,” i-ar fi zis Hristos. I-ar fi zis ce le-a zis mai înainte şi ucenicilor: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” Înţelegeţi, fraţilor, despre ce vorbesc? Vorbesc despre pricinile bătăii cu care Cel Preaînalt loveşte Europa atât de des. Una din pricinile de căpătâi este că omenirea eretică Europeană de-a lungul a, deja, mai multor veacuri Îi pune lui Hristos acea întrebare a lui Pilat: „Ce este adevărul?” De când s-au rupt de vechea Biserică apostolească şi drept-slăvitoare, ei au încetat să se mai întrebe „Cine este adevărul?” Căci dacă ar întreba drept „Cine este adevărul?,” ar primi şi răspunsul drept. Adevărul e ipostatic, nu impersonal.
Vrei să faci raiul pe pământ… suntem deja în a opta mie de ani de când cei care iubesc lumea se istovesc căutând mijloacele de a face raiul pe pământ… Şi nu numai că n-au nici un spor, ci, dimpotrivă, totul spre mai rău merge… nu vei izbuti asta nici tu, ci numai te vei vlăgui chinuit, alergând după nălucitele bunătăţi ale lumii ca nişte copii care aleargă după curcubeu.
Sfințenia este o datorie imperativă pentru toți. Astăzi, din păcate, sfințenia a ajuns să fie ceva fabulos. Cu puțin timp în urmă a venit un grup de elevi ai unei școli particulare din Tesalonic, erau în anul în anul al doilea la liceu. Directorul lor m-a rugat să le spun câteva cuvinte. Acești copii veniseră pentru prima dată în Sfântul Munte și aveau o oarecare preocupare duhovnicească. Pentru a intra în vorbă cu ei, i-am întrebat „Ce veţi studia mai departe, copii?” Unul mi-a răspuns „Eu vreau să mă fac arhitect”, altul „inginer electronist”, altul „inginer constructor”, altul „doctor”.
Îl întreb pe altul „Tu ce vei studia?”. Îmi răspunde: „Eu încă nu m-am hotărât”. Glumind, dar şi vorbind serios în acelaşi timp, i-am zis „Dragul meu, tu să te faci sfânt!”.
Dragostea de Dumnezeu, sărăcia, smerenia, desăvârșite cu o neîncetată pocăință, constituie punctele cardinale ale vieții monahicești.
Observăm însă că toate acestea sunt indicate expres de Sfânta Evanghelie ca legi fundamentale ale vieții creștine, nu doar ca niște făgăduințe călugărești, și numai călătorind pe această cale vom putea dobândi odihna cea veșnică, împreună cu toți sfinții; aceasta fiind calea cea unică, pe care tot creștinul trebuie să o urmeze pentru dobândirea mântuirii.
Dumnezeu a lăsat posibilitatea curăţirii noastre prin Sf. Botez şi prin al doilea Botez şi prin al nenumăratelea Botez, care este taina Sf. Spovedanii. „Datu-mi-s-a mie putere în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile. Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Matei 28, 18-19).
Inceputul îndreptării mele nu este nicidecum egoist. Sentimentul păcătoșeniei mele mă face să fiu străpuns cu inima, iar nu înfricoșat și tulburat. Credința că vreau și pot să mă schimb, conștiința că sunt un mare păcătos, nu trebuie să fie doar așa de suprafață și de smereală, ci cuvânt și faptă sigură, riguroasă și statornică.
Deja postul a înaintat și ne impune nouă, fraților, încă și mai mult să ne silim în continuare cu râvnă: Cum socotește cineva nu din întristare sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe postitorul vesel. Însă regula chinovială nu lasă pe fiecare să petreacă după voia proprie. Dar aceasta este regula comună a ascultătorilor, tăierea propriei voiri. Bun este postul, pentru că potolește patimile și supune trupul duhului.
Există un tip de singurătate – singurătatea firească – care nu este patologică, ci creativă, plină de viaţă şi de har. Ea este ilustrată de despărţirea fiească de lume, despărţire pe care o instituie monahii. Este vorba despre un fel de rugăciune căreia ar trebui să-i consacrăm toţi mult timp. Trebuie să fim în stare să ne retragem din mulţimile zgomotoase care sunt atât de superficiale, surse de atâta distragere şi atât de contra-productive – într-o repliere care oferă sănătate, frumuseţe şi bine.
Eu, atunci când Îl rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: „Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Mulţi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu.