De ce este nevoie de Ghetsimani și de Golgota pentru mântuirea lumii? Învrăjbirea între Hristos și lume este cu totul de neînțeles.
Nu putem rămâne nepăsători când vedem suferințele a milioane de oameni. În ce chip le-am putea sluji? În perspectiva creștină, această tragedie pe pământ este urmarea neascultării.
Memoria liturgică a zilei de astăzi (11 iulie) ne pune spre pomenire pe unul dintre Sfinţii care au trăit în vremurile noastre – Sfântul Sofronie de la Essex – cel care, conform mărturiei sale din lucrarea autobiografică („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”), și-a însușit, încă din tinereţe, gândul veșniciei.
Există întristări, dar există și nenorociri. Ce sunt nenorocirile. Când avem amenințări una după alta de jur împrejur. Când suntem acuzați din toate părțile și ne ascundem capul, inima, mintea, ca nu cumva să se întâmple să ne doboare. Trăim o stare de tristețe, de deprimare. Suntem într-o stare în care ne tot plouă și fulgeră, suntem potopiți și nu putem face nimic. Ne fuge pământul de sub picioare și nu putem scăpa, pentru că suntem legați! Aceasta este nenorocirea.
Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.
Trebuie să crezi că Dumnezeu te iubește, chiar dacă toți oamenii îți întorc spatele, chiar dacă toți te părăsesc. Când îți vin gânduri că ceilalți nu te iubesc și că nu te ajută, atunci să-ți amintești că, în ciuda faptului că toți te părăsesc, totuși Îl ai pe Dumnezeu ca ajutor. Tatăl meu, zice psalmistul, și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la Sine (Psalmul 26, 16).
Dacă ești într-o stare de recrudescență interioară, sigur slăbește credința. Să nu slăbească! Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație, o ridicare și o coborâre. Pentru că te mai părăsește harul, ca să nu te mândrești, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!”. Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent.
La Sfânta Ana trăia un stareţ cu ucenicul său. Acesta adeseori făcea neascultare. Odată, în ajunul unei sărbători a Maicii Domnului, ucenicul i-a spus stareţului:
– În zilele noastre, a fi smerit nu echivalează cu a te lăsa călcat în picioare? Cum rămâne atunci cu demnitatea noastră de creștini? Cum trebuie procedat pentru a nu face confuzie între aceste lucruri?
Mai-nainte de toate, tot sufletul ce voiește să se facă plăcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să țină vitejește răbdarea și nădejdea; și așa va putea răbda și trece de toată ridicarea asupra și bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjduiește în El și-L așteaptă să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire.
Hristos este minunea care ne uimește. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile până la sfârșitul veacurilor, căci în Persoana Sa fiecare impas și-a aflat ieșire. În timpul vieții Sale pământești „El trăia tragedia întregii omeniri, dar nu în El Însuși se afla aceasta”[1]. Dimpotrivă, înaintea negrăitei Sale Patimi, El le-a dăruit pace ucenicilor Săi.
Cine nu s-a speriat niciodată de sine însuşi, acela nu ştie ce este frica. Pentru că toate grozăviile din afară de care se teme omul se află în lăuntrul lui, şi încă într-un chip neîmblânzit.
Se află în noi un hău peste care, aplecându-se cândva, omul rămâne uimit şi îngrozit până la moarte. Toate lumile pot încăpea în acest hău, fără să-l umple.
Orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Pentru Dumnezeu! Există o lume călugărească deosebită de cea laică, deși, în mare, călugăr înseamnă creștin bun. Căci Dumnezeu n-a făcut rugăciuni speciale pentru călugări. Însă călugăria nu poate fi prinsă în niciun citat, în nicio cuprindere filosofică. E dincolo de înțelegere, pentru că este o luptă continuă cu Dumnezeu. Omul este creat de Dumnezeu cu voință liberă, cu rațiune și cu afecte.
Cu gura poţi rosti şi psalmi şi acatiste şi canoane, şi poţi rosti şi această rugăciune scurtă de care am amintit. Însă, când rosteşti cu gura, adeseori mintea colindă pe alte coclauri. Şi de aceea este bine să fim mai concentrați, să facem un efort; dacă nu reuşim dintr-o dată, putem repeta rugăciunea.
Să vă împărtășiți neliniștea cu un Sfânt. Veți găsi un Sfânt pe care să-l iubiți mult. Să-i spuneți: „Sfinte al meu, ajută-mă…”
Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.
Să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup.
În scrisoare întrebi de ce atunci când citeşti cărţile Părinteşti inima îţi arde de dorinţa de a propăşi duhovniceşte, iar când auzi că între mireni sunt oameni cu viață duhovnicească te cuprinde o mare tristeţe şi pierzi, cumva, nădejdea de a te îmbunătăţi.