Frați creștini,
Au trecut numai câteva zile de la Nașterea lui Iisus în staulul de la Betleem. Iisus Hristos, în marea Lui smerenie, primește a Se naște acolo ca un rob, într-un staul. Iată însă că astăzi, în ajunul marii sărbători a Botezului Domnului, Iisus Hristos, la treizeci de ani împliniți, vine pe malul Iordanului, în mijlocul unei mari mulțimi.
Când citim Sfânta Evanghelie, rămânem impresionaţi de reacţiile lui Hristos faţă de ceea ce se petrece în jurul Său. Atunci când Iuda merge să-L trădeze, Iisus îi spune: Astăzi, Fiul Omului S-a preamărit.
Calea creștinului este în felul următor. La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.
Era în luna august a anului 1949. Seceratul se terminase și părintele Iosif [Vatopedinul] se întorsese la Sfânta Ana Mica pentru praznicul Adormirii Maicii Domnului. In sfârșit, putea acum să se desfăteze din nou de rânduială după care tânjea inima sa.
Într-o zi, pe 19 august, la amiază, după trapeză, s-a pregătit să meargă la chilia sa, potrivit tipicului. Starețul [Gheron Iosif] însă l-a oprit, i-a strâns mâna și i-a spus zâmbind:
– Diseară o să-ți trimit un pachețel. Ia aminte să nu-l pierzi!
Dacă ne e permis să spunem, sufletul omului este asemenea unui iad. Așa trăim, ne mișcăm, facem ceea ce facem în lume, purtând fiecare propria mască și comunicând prin ea, și totuși, în adâncul fiecăruia, situația este cum se poate mai rea. Dacă nu te izbăvești de omul cel vechi, dacă nu renaști, ce se va întâmpla?
Aş vrea să vă explic cum înţeleg eu această temă. Când am propus ca temă a Congresului nostru eparhial din acest an „Cum să trăim cu noi înşine” am avut în vedere două lucruri. În primul rând, mulţi dintre noi nu se simt, în cea mai mare parte a timpului, „confortabil” cu ei înşişi; suntem nemulţumiţi de noi înşine, avem senzaţia acută a nereuşitei, a falimentului. Iar atunci când în locul sentimentului nemulţumirii şi nereuşitei avem sentimentul mândriei şi simţim că prosperăm, aceasta este, poate, şi mai rău.
Gija principală a vieţii noastre este să iertăm şi să ne rugăm pentru oamenii care ne-au făcut rău. Acela care iartă din toată inima şi se roagă pentru vrăjmaşii lui va primi iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele lui. Ceea ce semănăm, aceea vom şi secera. Osteneala, postirea, rugăciunea, privegherea, milostenia vor preschimba inima noastră, o vor face milostivă şi iertătoare faţă de aproapele, şi durerea celuilalt va deveni şi durerea noastră.
„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris în proorocie: Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Ioan boteza în pustie, propovăduia botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele în jurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt”. (Mc. 1, 1-8)
Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc.
Să cauți în fiecare zi cât mai multe motive de bucurie și recunoștință și să mulțumești pentru ele Domnului și oamenilor. Când ne bucurăm și mulțumim creierul nostru produce substanțe de viață dătătoare și repară celula nervoasă.
***
Aşadar, Bucuria! Ce este bucuria? Ce este bucuria? Bucuria este ce nu are omul. Omul n-are nimic, niciodată. Dar, într-o bună zi, în clipa în care apare pe lume, el se primeşte pe sine în dar de la Dumnezeu şi-şi primeşte viaţa. Şi Dumnezeu îi spune: „Iată, te-am făcut, eşti viu, bucură-te că eşti!” Aceasta este prima poruncă pe care i-o dă Dumnezeu omului: „Bucură-te că eşti!”
Credința însăși este un dar al Duhului Sfânt, pe care Apostolii îl cer de la Mântuitorul, atunci când zic: „Sporește-ne credința”. Ba chiar Domnul Însuși se roagă ca Tatăl să le dea din sfințenia Sa: „Sfințește-i pe ei întru adevărul Tău”.Cât despre cei ce se roagă, Duhul Însuși se roagă pentru ei:
„Umblați cât aveți lumină, ca să nu vă prindă întunericul!” (Ioan 12, 35)
Vai de cei care L-au văzut pe El față către față și nu L-au cunoscut pe El, nu L-au primit și au rămas în întunericul lor aducător de moarte. Și noi suntem în vremea Lui, căci El este viu pentru veșnicie. Și astăzi noi avem adeverirea cuvintelor Lui:
„Cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.” (Ioan 9, 5)
Cum explicaţi sentimentul de respingere faţă de un lucru care se repetă, precum slujbele zilnice din Biserică?
Eu cred că slujbele ne oferă un cadru în care ne putem ruga. Dar ca să primim folos deplin din participarea la slujbe şi din adunarea în biserică, înainte de a ne duce la întâlnirea cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, trebuie mai întâi să pregătim un loc tainic înlăuntrul nostru, unde căldura pocăinţei noastre să adune toată aplecarea cea smerită a inimii, toată iubirea pentru cuvântul lui Dumnezeu, toate aspiraţiile de iubire frăţească, toate dispoziţiile noastre duhovniceşti.