Când m‑am convertit şi m‑am întors acasă la biserică, eram plină de înţelepciunea lumii acesteia. Isteaţă m‑a făcut Dumnezeu, deci aveam bagaj şi‑l învârteam bine, aşa, şi nici nu uitam aşa multe. Dar eram nefericită. Nu ştiam care e sensul.
Mi se părea o tragedie îngrozitoare să fii atât de deştept şi să nu ştii care e sensul. Şi am ajuns la biserică, am ajuns la părintele şi părintele mi‑a dat canon să zic: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa. Eu aveam o mulţime de întrebări, ca orice om care gândeşte, ca orice intelectual. Şi părintele zice: „Uite, rugăciunea te va învăţa. Nu primi învăţătură din altă parte! Rugăciunea te va învăţa. Citeşte şi Filocaliile, citeşte şi Sfânta Scriptură des, dar să ştii că rugăciunea te învaţă.” Iau eu rugăciunea asta, o întorc pe toate părţile: ce să înveţi dintr‑o rugăciune atât de scurtă? Înţeleg, un acatist din ăla stufos, cu tot felul de citate, mai merge, nu? Dar din asta ce să înveţi? Şi cum aveam o întrebare sau o nedumerire, ziceam: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătoasa. Eram la fel de nedumerită şi atunci am renunţat cumva să mai primesc răspunsuri pe loc. Făceam ce puteam şi ce ştiam, dar mă rugam. Şi a venit o vreme în care mi‑am dat seama că eu primesc învăţătura prin rugăciune. Pentru că citeam în Filocalie, sau citeam nu ştiu ce, şi ştiam, cunoşteam, recunoşteam, pentru că asta făcea parte din experienţa mea în duh, la care mintea mea n‑avea acces, că ea trebuia să ştie precis, să pună punctul 1, punctul 2, punctul 3, cu două puncte înainte, şi mă încurca…
Deci rugăciunea te învaţă, pentru că rugăciunea scurtă pune stavilă inundaţiei de gânduri care te împiedică să cunoşti tăcerea minţii, care este acolo şi care‑ţi dă toată lumina de care ai nevoie ca să‑ţi întregeşti experienţa. Deci atunci când tac, mă desprind de gândurile care mă macină acum şi care‑s mânate de grijile de acum, fricile de acum şi de fanteziile făcute de mine acum. Dacă mie mi‑e frică că nu mai vine iubitul meu, că a plecat cu alta, că, uite, trebuia să vină de două ore şi n‑a venit, toată gândirea mea este în fantezie. A plecat cu alta! L‑a călcat tramvaiul! – iar el era de fapt la o bere cu prietenii, nu? Nu era asta realitatea!
Când rugăciunea pune stavilă acestor gânduri şi mintea tace, eu intru într‑o zonă a minţii mele, într‑o zonă a vibraţiilor şi a depozitelor, în care eu pot să acced la multitudinea de cunoştinţe, de valori şi să îi dau minţii voie să le prelucreze. Mai mult, eu, prin tăcerea minţii şi prin rugăciune, Îi fac loc lui Dumnezeu, Care‑mi luminează mintea, şi mintea de abia atunci vede lucrurile aşa cum sunt, în lumina aceea, şi nu în lumina zilei şi nici în lumina propriei inteligenţe. Chiar dacă eu n‑am văzut lumina necreată, când tac şi zic: Doamne, lumina aceea îmi luminează mintea într‑un mod neperceptibil pentru simţirea mea deocamdată. Dar eu văd lucrurile în altă lumină. Altfel, mai mult: eu am o întrebare şi o nedumerire şi mă rog, şi‑n momentul acela intru într‑o zonă în care mintea mea e în comuniune cu toate minţile care sunt la acest nivel de… să zicem, de vibraţie – că părintele Stăniloae foloseşte mult cuvântul. Şi atunci, eu pot să primesc răspuns…
Sursă: Lumea Credinţei, fragment din interviul Maicii Siluana Vlad