In cele din urmă, multele înlesniri au îngreuiat viaţa şi aşa cum am mai afirmat, comoditatea exagerată a adus monotonie. Se vorbeşte adesea de „calitatea vieţii”, „ridicarea nivelului de trai”, „creşterea veniturilor pe cap de locuitor”, dar nu şi despre bagatelizarea valorilor duhovniceşti, respingerea instituţiilor sfinte, lepădarea adevărurilor dătătoare de viaţă. Oamenii sensibili, timizi, cinstiţi, generoşi nu au loc într-o lume egocentrică, aspră, plină de îngâmfare, de antagonisme şi dominare. Insă absenţa bucuriei din viaţa multora va determina un interes pentru întrebarea: „Unde ne îndreptăm?”
Viaţa de aici este un loc al examenelor pentru intrarea în viaţa veşnică. Aceasta nu trebuie să uităm nicicum. Nu suntem nemuritori pe pământ. Suntem oaspeţi, vremelnici şi trecători pe pământ. Pe peretele din afara chiliei unui monah atonit scria: „Astăzi eu, mâine altul, nimeni nu rămâne veşnic aici”. Ne aflăm în această lume ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Nereuşita adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu constituie cea mai mare tragedie a omului. Intâlnirea omului cu Dumnezeu îi va dărui plinătate şi bucurie absolută.
Cred că aţi sesizat deja că vorbim nu atât despre criza societăţii şi a instituţiilor, cât despre criza oamenilor. Confuzia, neorânduiala, inversarea, neliniştea, zbuciumul, lipsa temerii de Dumnezeu chinuie omul foarte mult. Păşeşte grabnic într-un tărâm lipsit de vizibilitate. Norii şi ceaţa nu-l lasă să distingă faptul că drumul lui merge în jos. Lumea se grăbeşte să ajungă la sfârşit. O viaţă fără sens numai acolo poate ajunge. Este dureros că umanitatea se îndreaptă spre autodistrugere. Domnesc gelozia, ranchiuna, controversa şi neomenia. Populismul lucrează în adâncul firii umane. Egalitarismul socialist a creat lagăre de concentrare pentru cei care erau împotrivă. Cruzimea capitalismului a călcat peste cei mai neputincioşi. Un umanism fără Dumnezeu este periculos.
Decăderea vine odată cu falsificarea ce se lucrează în fel şi chip. Astfel gândul, în loc de bun, devine viclean, caracterul, lipsit de moralitate, credinţa armă, evlavia mască. Consecinţa acestora: inegalităţile, complexele de inferioritate, fobiile, tulburările. Viaţa religioasă astăzi este ţinta ironiei şi este dispreţuită. Poate noi dăm pricini? Oare nu suntem creştini adevăraţi, ci falsitatea ne-a inundat viaţa? Oare, aşa cum spune înţeleptul Gandi, nu ne asemănăm lui Hristos şi de aceea el îl iubeşte pe Hristos şi nu pe creştini? Este un adevăr faptul că trăim vremuri grele, de criză. Onestitatea este de cele mai multe ori batjocorită, marile valori precum cinstea, jertfa de sine, dragostea de ţară devin obiect al ironiei. Bărbăţia, eroismul, mărturisirea, tradiţionalismul, sunt socotite conservatorisme depăşite.
Nimeni nu vorbeşte despre fanatism, bigotism, admiraţie exacerbată faţă de înaintaşi, naţionalism şi rasism. Modernismul şi secularismul vor să pătrundă şi în Biserică prin traducerea scrierilor sfinte din greaca veche în limba vorbită, prin ideile neoorigeniste cu privire la mântuirea tuturor, prin lepădarea adevăratului cuget ascetic, prin panerezia Ecumenismului şi a sincretismului care nu poate fi în nici un chip îngăduit.
In această situaţie dureroasă mai este cu putinţă să nădăjduim? Toate sunt îngăduite în afară de deznădejde. Deznădejdea este veşmânt demonic. Nu avem motive să nu răbdăm, să nu stăruim, să nu nădăjduim, să nu fim optimişti, în cenuşă există scântei. Şi în zilele noastre există virtuţi ascunse. Sfinţenia a fost întotdeauna în minoritate. Virtutea onestităţii nu a murit. Există şi azi adevăraţi oameni ai lui Dumnezeu. Spunea o bătrână din Creta: „în 86 de ani de viaţă nu am întâlnit om rău!”. Îi vedea pe toţi buni, pentru că ea însăşi era bună. Au existat lumini ascunse în întuneric. Din pământ putred înfloresc plante paradisiace. Să înfruntăm semnele vremurilor cu calm. Să nu intrăm în panică prea uşor şi să nu ne luăm picioarele la spinare. Atunci va fi o biruinţă a răului asupra noastră. Chiar şi cea mai mică împotrivire este de folos. Nici un „Doamne miluieşte” nu se pierde. Nu există vreun păcat care să nu poată fi iertat de iubirea cea mare a lui Dumnezeu. Pocăinţa este pentru toţi, dar pentru noi toţi. Nimeni nu este fără de păcat pe acest pământ. Suntem păcătoşi cu toţii, să fim împreună pătimitori şi îngăduitori cu aproapele.
Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015