Sufletul curat este cel care s-a izbăvit de patimi și neîncetat se veselește de dumnezeiasca dragoste. Patimă de ocară este mișcarea sufletului împotriva firii. Nepătimirea este o așezare pașnică a sufletului, în care acesta se face cu anevoie de mișcat spre răutate.
… aceasta înseamnă şi explicarea cuvântului „minte care vede pe Dumnezeu”; aşa trebuie să înţelegem cele spuse în cântarea lui Moise: S-a făcut parte a Domnului funia lui Iacob (Deut. 32,9), ceea ce arată pe Israil; căci Dumnezeu nu iubeşte numai pe Israil, cum a arătat şi Apostolul, spunând în multe locuri. Oare nu este Dumnezeu şi al neamurilor?
“Sileşte-te pe cât poţi să iubeşti pe tot omul. Iar dacă nu poţi încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii. Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăşti pe el, ci blestemul şi pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăşti pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om şi ai călcat porunca. Şi ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar de păzeşti porunca, arată semnele dragostei; şi de poţi face ceva ajută-l, ca să-l izbăveşti de rău.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), teolog şi scriitor mistic ortodox. S-a născut în jurul anului 580 la Constantinopol, într-o familie aristocrată, care s-a îngrijit să-i dea o educaţie aleasă. Datorită culturii sale deosebite, este remarcat şi ajunge secretar prim al împăratului Heraclie. După o activitate relativ scurtă, în anul 614, părăseşte preocupările şi onorurile lumeşti şi îmbrăţişează viaţa monahală la mănăstirea Chrysopolis – Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungând să deţină funcţia de stareţ a acestui aşezământ monahal, în anul 626, în timpul invaziei persane,
Către Teodor, presbiterul din Mazara
(Notă: Părintele Dumitru Stăniloae. Mazara era o cetate pe litoralul Siciliei. Sfântul Maxim scrie celor ce nu erau subordonaţi Constantinopolei, unde împăratul confirma patriarhi care sprijineau politica lui de susţinere a monotelitismului.)
Nu socotesc că Prea Sfinţiile Voastre aveţi nevoie de altceva spre cunoaştere, odată ce aveţi în minte pe Cel Unul Care înţelepţeşte, pe Duhul Sfânt din Care izvorâţi şi altora cele dumnezeieşti,
În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde: „Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile.
1. Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.
2. “Gatit-ai înaintea mea masă “… şi cele următoare. “Masa” aici însemnează virtutea lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos “împotriva celor ce ne necăjesc “. Iar “untdelemnul care unge mintea” este contemplaţia făpturilor. “Paharul” e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar “mila Lui” Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin întruparea Lui, ne “urmăreşte în toate zilele”, până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar “casa” însemnează împărăţia în care sunt reaşezaţi toţi sfinţii. în sfârşit “îndelungarea de zile” este viaţa veşnică.
O viziune aparte faţă de alţi autori filocalici şi foarte interesantă găsim la Maxim Mărturisitorul despre virtuţi. Marele teolog al secolului al VII-lea face câteva consideraţii despre începutul virtuţilor în sufletul unui creştin: „Frica lui Dumnezeu duce la trezvia minţii, atunci când sufletul îi vede pe demoni, care îl războiesc prin gânduri şi se apără. Iubirea îmblânzeşte mânia, înfrânarea stinge poftele, iar rugăciunea îl uneşte pe om cu Dumnezeu… Îndelunga răbdare este a ne socoti pe noi pricina încercărilor din partea lui Dumnezeu. Unde nu este frică de Dumnezeu, acolo nu este nici zdrobirea inimii” [1]).
Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Nu primi (în suflet) batjocura ce se aduce împotriva părintelui tău şi nu-l invita la tine pe cel care îl necinsteşte pe dânsul, ca să nu se mânie Domnul pentru lucrurile tale şi să te piardă cu totul din pământul celor vii.
Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar dacă păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.
Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.
1. Dragostea este o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului datorita careia el nu cinsteste nici unul dintre lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu. Dar este cu neputinta sa ajunga la deprinderea dragostei cel ce e impatimit de ceva din cele pamantesti.
2. Dragostea este nascuta de nepatimire; nepatimirea, de nadejdea in Dumnezeu; nadejdea de rabdare si indelunga rabdare; iar pe acestea le naste infranarea cea atot-cuprinzatoare; infranarea la randul ei, e nascuta de frica lui Dumnezeu, in sfarsit frica de credinta in Domnul.